Lucrarea supusa recenziei de fata - `Nostalgia originilor` de Mircea Eliade este reprezentativa incercarilor prolificului autor de a reflecta modul in care acesta isi concepe intregul demers fenomenologic - imprimarea sacrului in istorie. Importanta acesteia depaseste consecintele benefice asupra domeniului in sine, ele facand trimitere la redescoperirea de sine a omului contemporan, la criza in care acesta s-a afundat negand propria apartenenta la ceea ce numim `sacru`.
Opera este impartita in 8 capitole care abordeaza fenomene aparent nelegate intre ele. Trebuie insa sa mentionam ca abordarea lui Eliade este una ce urmeaza un fir logic, incepand de la tentativele omului de a defini religia si mai ales de a-i stabili originile pana la dualismul religios (ultimul capitol se intituleaza `Prolegomene la dualismul religios: diade si polaritati`).
Primul capitol aduce in atentia cititorului o noua perspectiva de abordare pe care istoricul religiilor (si Eliade isi arata nemultumirea fata de `saracia` ce caracterizeaza aceasta sintagma) trebuie sa si-o insuseasca. Este vorba in primul rand de importanta tot mai evidenta a religiilor asa numite `primitive` care tind sa isi depaseasca in prezent `rolul pasiv` pe care l-au avut in cadrul acestei discipline si sa poarte un rol cat mai activ. Pe de alta parte, analiza obiectelor de studiu trebuie sa se supuna unor criterii ce fac referire la depasirea temporala a valabilitatii acestora. Cu alte cuvinte, `datul religios isi reveleaza semnificatia sa profunda doar atunci cand este considerat in planul sau de referinta si nu cand este redus la unul sau altul din contextele sau aspectele sale secundare` (M. Eliade, Nostalgia originilor`, p. 21, ed. Humanitas, Bucuresti, 1994). Asadar, cade in sarcina cercetatorului istoriei religiilor sa isi asume acest rol, de a contura de fapt o `antropologie filozofica`, cu alte cuvinte un nou gen de umanism - `a deveni constient de modul sau de a fi, a-si asuma propria prezenta in lume constituie pentru om o experienta religioasa`.
Capitolul 2 constituie o trecere in revista a evolutiei metodologice a disciplinei, incepand cu 1912 – an in care Emile Durkheim isi publica `Formes elementaires de la vie religieuse`. Este totodata si perioada lui Schmidt, Freud si Jung. Eliade trece in revista succint directile urmate de diferiti autori si mai ales aparitia `curentelor`, de la scoala sociologica – reprezentata de Durkheim, pana la disputa dintre `fenomenologi` si `istoricisti`. Sunt analizate drumurile deschise de Rudolf Otto (cu al sau `mysterium tremendum` - experienta numinosului), Pettazzoni sau Dumezil (in ceea ce priveste religiile indo-europene).
Capitolul 3 ne prezinta o incursiune in dorinta tot mai acerba a omului, incepand cu Marsilio Ficino si legatura pe care acesta a avut-o cu Corpus Hermeticum – colectie alcatuita de egipteanul Hermes. Aceasta ar fi continut cea mai veche revelatie, care `l-a precedat pe Moise si l-a inspirat pe Pitagora si pe Platon si pe magii persani`. Interesul pentru hermetism este justificat de catre Eliade prin aspiratia omului Renasterii catre o revelatie promirdiala, care sa poata include nu numai pe Moise si Cabbala, ci si pe Platon, dar mai ales religiile pline de mister ale Orientului. Este totodata vorba de reactia la conceptia teologica promovata in Evul Mediu. Si aici facem referire la oameni precum Giordano Bruno, Pico sau Campanella. Urmeaza perioada de inceput a istoriei comparate a religiilor, catre mijlocul secolului al XIX-lea (Auguste Compte, Max Muller, Ernst Haecckel etc). Acum devin cunoscute `isteriile` teozofice si spiritismul familiei Fox. Obsesia originilor isi va lasa amprenta si asupra unor autori precum Andrew Lang – cel care emite ipoteza plasarii Marelui Zeu la inceputul unei istorii religioase, nu la sfarsitul ei. Mircea Eliade observa chiar unele similitudini intre Lang si Freud. Lang incadra existenta Marilor Zei printre primitivi, ceea ce a insemnat totodata si moartea lor – desi acesta nu a sustinut in mod direct o astfel de idee. Pe de alta parte, Nietzsche proclama moartea lui Dumnezeu. La amandoi putem vorbi despre un `deus otiosus` - care devenit din ce in ce mai inaccesibil, a disparut din viata religioasa a primitivilor, facand loc unor zei mult mai apropiati omului – zei ai fecunditatii, sau ai razboiului (uneori unul si acelasi).
Cel de al patrulea capitol incearca sa explice cititorilor cum s-a ajuns la actuala directie in cercetarea istoriei religiilor, o implicare mult mai timida a exponentilor actuali fata de ilustrii sai predecesori (si Eliade aminteste pe Frazer, Lang si Muller). Explicatie oferita consta in ezitarea cercetatorilor de a valoriza din punct de vedere cultural roadele muncii lor. Nu este vorba asadar, conform autorului, de o lipsa de interes mai mica, ci doar de imputinarea materialului de sinteza in favoarea celui de analiza, fragmentar. Iata ce se intreaba Eliade: `Imi este greu sa cred ca, traind intr-un moment istoric ca al nostru, istoricii religiilor nu vor lua in considerare posibilitatile creatoare ale disciplinei lor. Cum se pot asimila culturalmente universurile spirituale pe care ni le deschid Africa, Oceania si Asia de Sud-Est? Toate aceste universuri spirituale au o origine si o structura religioasa; daca nu sunt abordate din perspectiva istoriei religiilor, ele vor disparea ca universuri spirituale si vor fi reduse la treapta de simple date privind organizarile sociale, regimurile economice...`.
In capitolul urmator se trateaza despre functia si sensul mitului, in mod deosebit al celui cosmogonic. Aici, autorul nostru nu pierde ocazia de a readuce in atentia cititorului importanta pe care mitul cosmogonic o are in cadrul societatii respective – marcand etapele importante ale vietii, de la nastere, casatorie si culminand cu moartea. Trebuie subliniat modul in care moartea este conceputa, si anume ca o trecere spre o viata noua, mai bogata si `mai adevarata`.
Din punct de vedere personal, cel mai interesant capitol al lucrarii - `Paradis si utopie: geografia mitica si eshatologie` este caracterizat de spiritul obictiv de analiza a unor aspecte ce tin in mod special de societatea contemporana. Este vorba de o incursiune in dorinta `spatiala` a omului de a-si regasi paradisul pierdut. Este vorba de mentalitatea ce a stat la baza migratiei catre pamantul nou – descoperit de Columb. America se prezenta in conceptia europenilor ca fiind un paradis terestru. Exploratorul insusi isi asuma un rol eshatologic in economia acestui eveniment. Colonizarea are la baza ideea reinoirii lumii crestine, o reincepere a istoriei sacre. Eliade nu uita sa sublinieze si rolul pe care Reforma l-a jucat in aceasta mitizare a continetului american. Sunt analizate starile ce au caracterizat miscarile puritane din Anglia si aduse in State – in `modul de viata american` - asa cum este el reflectat in cele din urma in operele mai multor scriitori americani (vezi subcapitolul `Nostalgia adamica a scriitorilor americani`).
`Initierea` este incadrata succint ca apartinand celor trei mari categorii: riturile de pubertate, societatile secrete (fie ele de barbati sau de femei) si samanismul. In descrierea acestora, autorul se foloseste de exemple actuale intalnite in societatile religioase australiene. Este realizat totodata o linie evolutiva a misteriilor – de la cele antice (asa cum erau ele percepute de lumea greco-romana) pana la cele tibetane.
Ultima parte prezinta o analiza a dualismului, a antagonismului unor categorii religioase. Si amintim pe Varuna si Mitra, yin si yang, antagonismul din cosmogonia californiana: Dumnezeu si vrajmasul sau, tricksterul etc. Oricum, autorul distinge doua categorii de polaritati – cosmice si cele legate in mod direct de conditia umana. Acestea, dincolo de opozitia dintre ele , prezinta de fapt un ansamblu, ele coexistand in mod paradoxal intr-o `coincidentia oppositorum` - cum o numeste Eliade.
Opera este impartita in 8 capitole care abordeaza fenomene aparent nelegate intre ele. Trebuie insa sa mentionam ca abordarea lui Eliade este una ce urmeaza un fir logic, incepand de la tentativele omului de a defini religia si mai ales de a-i stabili originile pana la dualismul religios (ultimul capitol se intituleaza `Prolegomene la dualismul religios: diade si polaritati`).
Primul capitol aduce in atentia cititorului o noua perspectiva de abordare pe care istoricul religiilor (si Eliade isi arata nemultumirea fata de `saracia` ce caracterizeaza aceasta sintagma) trebuie sa si-o insuseasca. Este vorba in primul rand de importanta tot mai evidenta a religiilor asa numite `primitive` care tind sa isi depaseasca in prezent `rolul pasiv` pe care l-au avut in cadrul acestei discipline si sa poarte un rol cat mai activ. Pe de alta parte, analiza obiectelor de studiu trebuie sa se supuna unor criterii ce fac referire la depasirea temporala a valabilitatii acestora. Cu alte cuvinte, `datul religios isi reveleaza semnificatia sa profunda doar atunci cand este considerat in planul sau de referinta si nu cand este redus la unul sau altul din contextele sau aspectele sale secundare` (M. Eliade, Nostalgia originilor`, p. 21, ed. Humanitas, Bucuresti, 1994). Asadar, cade in sarcina cercetatorului istoriei religiilor sa isi asume acest rol, de a contura de fapt o `antropologie filozofica`, cu alte cuvinte un nou gen de umanism - `a deveni constient de modul sau de a fi, a-si asuma propria prezenta in lume constituie pentru om o experienta religioasa`.
Capitolul 2 constituie o trecere in revista a evolutiei metodologice a disciplinei, incepand cu 1912 – an in care Emile Durkheim isi publica `Formes elementaires de la vie religieuse`. Este totodata si perioada lui Schmidt, Freud si Jung. Eliade trece in revista succint directile urmate de diferiti autori si mai ales aparitia `curentelor`, de la scoala sociologica – reprezentata de Durkheim, pana la disputa dintre `fenomenologi` si `istoricisti`. Sunt analizate drumurile deschise de Rudolf Otto (cu al sau `mysterium tremendum` - experienta numinosului), Pettazzoni sau Dumezil (in ceea ce priveste religiile indo-europene).
Capitolul 3 ne prezinta o incursiune in dorinta tot mai acerba a omului, incepand cu Marsilio Ficino si legatura pe care acesta a avut-o cu Corpus Hermeticum – colectie alcatuita de egipteanul Hermes. Aceasta ar fi continut cea mai veche revelatie, care `l-a precedat pe Moise si l-a inspirat pe Pitagora si pe Platon si pe magii persani`. Interesul pentru hermetism este justificat de catre Eliade prin aspiratia omului Renasterii catre o revelatie promirdiala, care sa poata include nu numai pe Moise si Cabbala, ci si pe Platon, dar mai ales religiile pline de mister ale Orientului. Este totodata vorba de reactia la conceptia teologica promovata in Evul Mediu. Si aici facem referire la oameni precum Giordano Bruno, Pico sau Campanella. Urmeaza perioada de inceput a istoriei comparate a religiilor, catre mijlocul secolului al XIX-lea (Auguste Compte, Max Muller, Ernst Haecckel etc). Acum devin cunoscute `isteriile` teozofice si spiritismul familiei Fox. Obsesia originilor isi va lasa amprenta si asupra unor autori precum Andrew Lang – cel care emite ipoteza plasarii Marelui Zeu la inceputul unei istorii religioase, nu la sfarsitul ei. Mircea Eliade observa chiar unele similitudini intre Lang si Freud. Lang incadra existenta Marilor Zei printre primitivi, ceea ce a insemnat totodata si moartea lor – desi acesta nu a sustinut in mod direct o astfel de idee. Pe de alta parte, Nietzsche proclama moartea lui Dumnezeu. La amandoi putem vorbi despre un `deus otiosus` - care devenit din ce in ce mai inaccesibil, a disparut din viata religioasa a primitivilor, facand loc unor zei mult mai apropiati omului – zei ai fecunditatii, sau ai razboiului (uneori unul si acelasi).
Cel de al patrulea capitol incearca sa explice cititorilor cum s-a ajuns la actuala directie in cercetarea istoriei religiilor, o implicare mult mai timida a exponentilor actuali fata de ilustrii sai predecesori (si Eliade aminteste pe Frazer, Lang si Muller). Explicatie oferita consta in ezitarea cercetatorilor de a valoriza din punct de vedere cultural roadele muncii lor. Nu este vorba asadar, conform autorului, de o lipsa de interes mai mica, ci doar de imputinarea materialului de sinteza in favoarea celui de analiza, fragmentar. Iata ce se intreaba Eliade: `Imi este greu sa cred ca, traind intr-un moment istoric ca al nostru, istoricii religiilor nu vor lua in considerare posibilitatile creatoare ale disciplinei lor. Cum se pot asimila culturalmente universurile spirituale pe care ni le deschid Africa, Oceania si Asia de Sud-Est? Toate aceste universuri spirituale au o origine si o structura religioasa; daca nu sunt abordate din perspectiva istoriei religiilor, ele vor disparea ca universuri spirituale si vor fi reduse la treapta de simple date privind organizarile sociale, regimurile economice...`.
In capitolul urmator se trateaza despre functia si sensul mitului, in mod deosebit al celui cosmogonic. Aici, autorul nostru nu pierde ocazia de a readuce in atentia cititorului importanta pe care mitul cosmogonic o are in cadrul societatii respective – marcand etapele importante ale vietii, de la nastere, casatorie si culminand cu moartea. Trebuie subliniat modul in care moartea este conceputa, si anume ca o trecere spre o viata noua, mai bogata si `mai adevarata`.
Din punct de vedere personal, cel mai interesant capitol al lucrarii - `Paradis si utopie: geografia mitica si eshatologie` este caracterizat de spiritul obictiv de analiza a unor aspecte ce tin in mod special de societatea contemporana. Este vorba de o incursiune in dorinta `spatiala` a omului de a-si regasi paradisul pierdut. Este vorba de mentalitatea ce a stat la baza migratiei catre pamantul nou – descoperit de Columb. America se prezenta in conceptia europenilor ca fiind un paradis terestru. Exploratorul insusi isi asuma un rol eshatologic in economia acestui eveniment. Colonizarea are la baza ideea reinoirii lumii crestine, o reincepere a istoriei sacre. Eliade nu uita sa sublinieze si rolul pe care Reforma l-a jucat in aceasta mitizare a continetului american. Sunt analizate starile ce au caracterizat miscarile puritane din Anglia si aduse in State – in `modul de viata american` - asa cum este el reflectat in cele din urma in operele mai multor scriitori americani (vezi subcapitolul `Nostalgia adamica a scriitorilor americani`).
`Initierea` este incadrata succint ca apartinand celor trei mari categorii: riturile de pubertate, societatile secrete (fie ele de barbati sau de femei) si samanismul. In descrierea acestora, autorul se foloseste de exemple actuale intalnite in societatile religioase australiene. Este realizat totodata o linie evolutiva a misteriilor – de la cele antice (asa cum erau ele percepute de lumea greco-romana) pana la cele tibetane.
Ultima parte prezinta o analiza a dualismului, a antagonismului unor categorii religioase. Si amintim pe Varuna si Mitra, yin si yang, antagonismul din cosmogonia californiana: Dumnezeu si vrajmasul sau, tricksterul etc. Oricum, autorul distinge doua categorii de polaritati – cosmice si cele legate in mod direct de conditia umana. Acestea, dincolo de opozitia dintre ele , prezinta de fapt un ansamblu, ele coexistand in mod paradoxal intr-o `coincidentia oppositorum` - cum o numeste Eliade.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu