Nu ma pot raporta la cartea lui Andrei Plesu, `Parabolele lui Iisus`, intr-un mod analitic.
Ceea ce imi este destul de clar este ca:
A. Tocmai am citit una dintre cele mai bune carti de exegeza (`limitata` la campul anuntat in titlu) scrisa in limba romana. Poate cea mai buna.
(Mai) postez un pasaj, de data aceasta legat de pilda fiului risipitor:
b.
Risipa de cumintenie. Poate fi cineva
prea cuminte? Da, daca sursa cuminteniei nu e jertfa
ascultarii, disciplina auto-impusa a uitarii de sine, recunoasterea unei autoritati suverane. Cumintenia poate fi si aliniere obtuza, lipsita de imaginatie si de curaj. O data mai mult, gandirea in alb-negru a eticului devenit ideologie e suspendata de discursul hristic. Fratele cel mic a intalnit, in vartejul risipirii sale, saracia concreta, penuria drastica a mijloacelor de subzistenta. Fratele cel mare face insa si el, in alt fel, experienta saraciei: e in situatia de a-si da in vileag putinatatea sufleteasca, saracia interioara. Cumintenia lui e resentimentara si revendicativa. O foloseste ca argument al superioritatii sale morale, se plange ca virtutea lui n-a fost rasplatita si isi acuza tatal de inechitate, de partinire vinovata. Corolarul nemultumirii sale e incapacitatea de a se bucura, refuzul obidit al serbarii, pizma. Avem, asadar, pe de o parte,
suspensia morala a fiului risipitor si, pe de alta, parte,
suficienta morala a fratelui sau.[...] E o harnicie inertiala, de o sobrietate sterila, si e, in genere, prost dispus. Bombane, stramba din nas, ii judeca pe toti cei din jur si se simte iritat de orice forma de bucurie. Pe scurt, un personaj pe care propria lui cumintenie il face nefericit.
c.
Risipa de iubire. Tatal din parabola nu e prea norocos: are doi fii diferiti, care insa, pana la urma, se aseamana. Amandoi se poarta ca niste razvratiti, intra in conflict cu autoritatea paterna, ii saboteaza averea sau (si) statutul. Fiecare greseste in felul sau, dar amandoi beneficiaza, fara discriminare de iubirea iertatoare a tatalui lor. [...] In afara cutumei este si modul in care tatal isi intampina fiul ratacit: alergand, cazandu-i pe grumaz si sarutandu-l, inainte ca cel vinovat sa-si poata rosti discursul pregatit dinainte. Istoricii ne spun ca, in cultura semitica, un barbat onorabil nu alearga niciodata. Costumatia epocii era de asa natura incat nu puteai alerga fara sa-ti ridici roba, ceea ce implica dezvelirea - socotita impudica - a picioarelor. Tatal accepta, asadar, din compasiune, o postura indemna, de dragul unei definitive (si spontane) reconcilieri. Fiul risipitor e gata, la randul lui, sa accepte o pozitie servila in gospodaria tatalui sau. Si de o parte, si de alta, orgoliile sunt evacuate. [...]
Pe scurt, tatal nu iarta, pur si simplu, ci iarta
cu asupra de masura, adauga iertarii curente supra-abundenta harului. Nu doar il
primeste pe cel pierdut, ci ii
iese in intampinare. [...]
Si altele.
B. Desigur, interpretarile pot fi interpretabile. De exemplu, referindu-se la chenoza, foloseste termeni precum iesirea din hotarele sinelui propriu - lucru ce ne poate duce cu gandul la chenoza radicala, asa cum a fost ea formula de teologia unor protestanti precum Thomatius. Prin prisma invataturii ortodoxe, esential este sa accentuam sensul `renuntarii` la slava Sa dumnezeiasca, asa cum Sf. Ioan Damaschin formuleaza: Prin faptul ca, Cuvantul s-a facut trup, nici Cuvantul nu a iesit din granitele dumnezeirii Sale si nici din maririle Sale proprii demne de Dumnezeu si nici trupul pentru ca s-a indumnezeit nu si-a schimbat firea lui si insusirile lui firesti. Caci au ramas si dupa unire firile neamestecate, iar insusirile acestora nevatamate. Activitatea Lui omeneasca n-a fost lipsita de activitatea Lui dumnezeiasca, iar activitatea Lui dumnezeiasca n-a fost lipsita de cea omeneasca, ci fiecare se considera impreuna cu cealalta.
Sau:
Facand referire la cuvantul kenosis afirma ca acesta defineste dubla restrangere a autoritatii la care consimte Instanta Suprema pentru a patrunde in lumea creaturilor sale. Tatal se revarsa in misiunea Fiului, iar Fiul se face om. Actiunea Tatalui de a se revarsa in misiunea Fiului nu este o restrangere (deci, nu am avea nevoie de formularea `dubla`).
C. Demersul de a publica o astfel de carte si a o aseza inaintea unui public tot mai acid fata de orice preocupare teologica este cel putin laudabil. Vestea si mai buna (dincolo de aparitia in sine) este aceea ca (deja) `Parabolele lui Iisus` este un bestseller Humanitas. Probabil ca Andrei Plesu are dreptate atunci cand afirma ca suntem suficient de departe pentru a recupera imediatetea textului, vecinatatea lui, caldura pe care a inmagazinat-o dupa soba, in timp ce noi l-am lasat ascuns, tatonand prin Praga nelinistilor si utopiilor noastre.
