1. Rapid, una dupa alta, starile succed: taria coniacului ce arde gatul, gustul amar si uscat al unui sarut pe care trebuia sa il refuzi, mireasa-ti tavalita vulgar si banal in fata balconului tau, privirea naiv satisfacuta a unui tata ce isi marita fata. Sila fata de oameni. Zambete fortate. Constelatii ce nu-si propun decat evidentierea micimii umane. Absurdul grotesc ce are loc acum, trait. Iubire cersita de un om pe care il consideri inferior – argumentata ca fiind un targ bun. Good business.
2. Logica trairii. Cursivitate. Lasitate. Frica. Franchete. Sfarsitul lumii.
Primul capitol al `Melancholiei` lui Lars Von Trier potenteaza una dintre cele mai inexplicabile stari pe care le putem avea: melancolia. O vaneaza, o promoveaza, il obliga pe privitor sa o traiasca. Nunta absurda cu viata, convingerea ca propria depresie este deplin justificata, superioritate. Al doilea capitol incearca sa fie obiectiv. Ceea ce se intampla este real. Intrebarile sunt reale. Raspunsurile sunt cinice si `fara de Dumnezeu`. Ca atare, generatoare de sisteme de gandire si nu de trairi. Lars von Trier devine propriul dusman. Cele doua parti, opuse din punctul de vedere `subiectiv` - `obiectiv` devin un tot ce justifica melancolia umana. In cele din urma, in spatele acesteia sta teama sau macar dezgustul fata de `sfarsit`. Daca nu al lumii, macar al fiecaruia.
