Savita Halappanavar, o tanara de origine indiana in varsta de 31 de ani, a murit intr-un spital din Irlanda din cauza septicemiei la patru zile dupa ce medicii au refuzat sa-i intrerupa sarcina. Insarcinata in 17 saptamani, s-a prezentat la spital cu dureri foarte mari in zona abdominala. Medicii au refuzat sa ii faca avort deoarce `inima copilului inca batea`, iar ea se afla `intr-o tara catolica`. Tristele evenimente au impartit opinia publica din Irlanda in doua tabere.
Marele perdant suntem insa noi toti. Moartea nefericita a acestei tinere si a copilului pe care si-l dorea nu a reusit sa (ne) sensibilizeze intr-un sens constructiv. Ne grabim sa luam atitudini cu aceaiasi inversunare ce a dus de fapt la deznodamantul tragic. Trebuie sa fii intr-o tabara. Lucruri particulare, drame sau solutii personale, dureri sau bucurii trebuie sa fie incadrate intr-un sistem. Nu putem sa avem o perspectiva unilateral indreptata catre omul din fata noastra. Am devenit sclavii ideilor si am uitat de oameni. `Un astfel de avort nu se face intr-o tara catolica` si `dreptul femeii asupra propriului corp` sunt in egala masura novice. Si asta nu fiindca fie una, fie alta se inseala sau sunt extreme, ci fiindca nu mai au puterea sa vada omul din `cealalta tabara ideologica`, ci doar ideea pe care o sustine. Sentimentul de apartenenta inversunata este o manifestare pocita a simtului subiectiv de sfarsit. Al nostru sau al societatii. Si atunci, ceva trebuie sa ramana. Macar o idee. Dar ce mai slujeste o idee, atunci cand refuzam existenta omului cu care dia-logam cu mult inainte ca el de fapt sa inceteze sa existe? Iar Savita Halappanavar sta marturie.
vineri, 16 noiembrie 2012
joi, 15 noiembrie 2012
Andrei Plesu, `Parabolele lui Iisus. Adevarul ca poveste`
Nu ma pot raporta la cartea lui Andrei Plesu, `Parabolele lui Iisus`, intr-un mod analitic.
Ceea ce imi este destul de clar este ca:
A. Tocmai am citit una dintre cele mai bune carti de exegeza (`limitata` la campul anuntat in titlu) scrisa in limba romana. Poate cea mai buna.
(Mai) postez un pasaj, de data aceasta legat de pilda fiului risipitor:
b. Risipa de cumintenie. Poate fi cineva prea cuminte? Da, daca sursa cuminteniei nu e jertfa ascultarii, disciplina auto-impusa a uitarii de sine, recunoasterea unei autoritati suverane. Cumintenia poate fi si aliniere obtuza, lipsita de imaginatie si de curaj. O data mai mult, gandirea in alb-negru a eticului devenit ideologie e suspendata de discursul hristic. Fratele cel mic a intalnit, in vartejul risipirii sale, saracia concreta, penuria drastica a mijloacelor de subzistenta. Fratele cel mare face insa si el, in alt fel, experienta saraciei: e in situatia de a-si da in vileag putinatatea sufleteasca, saracia interioara. Cumintenia lui e resentimentara si revendicativa. O foloseste ca argument al superioritatii sale morale, se plange ca virtutea lui n-a fost rasplatita si isi acuza tatal de inechitate, de partinire vinovata. Corolarul nemultumirii sale e incapacitatea de a se bucura, refuzul obidit al serbarii, pizma. Avem, asadar, pe de o parte, suspensia morala a fiului risipitor si, pe de alta, parte, suficienta morala a fratelui sau.[...] E o harnicie inertiala, de o sobrietate sterila, si e, in genere, prost dispus. Bombane, stramba din nas, ii judeca pe toti cei din jur si se simte iritat de orice forma de bucurie. Pe scurt, un personaj pe care propria lui cumintenie il face nefericit.
c. Risipa de iubire. Tatal din parabola nu e prea norocos: are doi fii diferiti, care insa, pana la urma, se aseamana. Amandoi se poarta ca niste razvratiti, intra in conflict cu autoritatea paterna, ii saboteaza averea sau (si) statutul. Fiecare greseste in felul sau, dar amandoi beneficiaza, fara discriminare de iubirea iertatoare a tatalui lor. [...] In afara cutumei este si modul in care tatal isi intampina fiul ratacit: alergand, cazandu-i pe grumaz si sarutandu-l, inainte ca cel vinovat sa-si poata rosti discursul pregatit dinainte. Istoricii ne spun ca, in cultura semitica, un barbat onorabil nu alearga niciodata. Costumatia epocii era de asa natura incat nu puteai alerga fara sa-ti ridici roba, ceea ce implica dezvelirea - socotita impudica - a picioarelor. Tatal accepta, asadar, din compasiune, o postura indemna, de dragul unei definitive (si spontane) reconcilieri. Fiul risipitor e gata, la randul lui, sa accepte o pozitie servila in gospodaria tatalui sau. Si de o parte, si de alta, orgoliile sunt evacuate. [...]
Pe scurt, tatal nu iarta, pur si simplu, ci iarta cu asupra de masura, adauga iertarii curente supra-abundenta harului. Nu doar il primeste pe cel pierdut, ci ii iese in intampinare. [...]
Si altele.
B. Desigur, interpretarile pot fi interpretabile. De exemplu, referindu-se la chenoza, foloseste termeni precum iesirea din hotarele sinelui propriu - lucru ce ne poate duce cu gandul la chenoza radicala, asa cum a fost ea formula de teologia unor protestanti precum Thomatius. Prin prisma invataturii ortodoxe, esential este sa accentuam sensul `renuntarii` la slava Sa dumnezeiasca, asa cum Sf. Ioan Damaschin formuleaza: Prin faptul ca, Cuvantul s-a facut trup, nici Cuvantul nu a iesit din granitele dumnezeirii Sale si nici din maririle Sale proprii demne de Dumnezeu si nici trupul pentru ca s-a indumnezeit nu si-a schimbat firea lui si insusirile lui firesti. Caci au ramas si dupa unire firile neamestecate, iar insusirile acestora nevatamate. Activitatea Lui omeneasca n-a fost lipsita de activitatea Lui dumnezeiasca, iar activitatea Lui dumnezeiasca n-a fost lipsita de cea omeneasca, ci fiecare se considera impreuna cu cealalta.
Sau:
Facand referire la cuvantul kenosis afirma ca acesta defineste dubla restrangere a autoritatii la care consimte Instanta Suprema pentru a patrunde in lumea creaturilor sale. Tatal se revarsa in misiunea Fiului, iar Fiul se face om. Actiunea Tatalui de a se revarsa in misiunea Fiului nu este o restrangere (deci, nu am avea nevoie de formularea `dubla`).
C. Demersul de a publica o astfel de carte si a o aseza inaintea unui public tot mai acid fata de orice preocupare teologica este cel putin laudabil. Vestea si mai buna (dincolo de aparitia in sine) este aceea ca (deja) `Parabolele lui Iisus` este un bestseller Humanitas. Probabil ca Andrei Plesu are dreptate atunci cand afirma ca suntem suficient de departe pentru a recupera imediatetea textului, vecinatatea lui, caldura pe care a inmagazinat-o dupa soba, in timp ce noi l-am lasat ascuns, tatonand prin Praga nelinistilor si utopiilor noastre.
Ceea ce imi este destul de clar este ca:
A. Tocmai am citit una dintre cele mai bune carti de exegeza (`limitata` la campul anuntat in titlu) scrisa in limba romana. Poate cea mai buna.
(Mai) postez un pasaj, de data aceasta legat de pilda fiului risipitor:
b. Risipa de cumintenie. Poate fi cineva prea cuminte? Da, daca sursa cuminteniei nu e jertfa ascultarii, disciplina auto-impusa a uitarii de sine, recunoasterea unei autoritati suverane. Cumintenia poate fi si aliniere obtuza, lipsita de imaginatie si de curaj. O data mai mult, gandirea in alb-negru a eticului devenit ideologie e suspendata de discursul hristic. Fratele cel mic a intalnit, in vartejul risipirii sale, saracia concreta, penuria drastica a mijloacelor de subzistenta. Fratele cel mare face insa si el, in alt fel, experienta saraciei: e in situatia de a-si da in vileag putinatatea sufleteasca, saracia interioara. Cumintenia lui e resentimentara si revendicativa. O foloseste ca argument al superioritatii sale morale, se plange ca virtutea lui n-a fost rasplatita si isi acuza tatal de inechitate, de partinire vinovata. Corolarul nemultumirii sale e incapacitatea de a se bucura, refuzul obidit al serbarii, pizma. Avem, asadar, pe de o parte, suspensia morala a fiului risipitor si, pe de alta, parte, suficienta morala a fratelui sau.[...] E o harnicie inertiala, de o sobrietate sterila, si e, in genere, prost dispus. Bombane, stramba din nas, ii judeca pe toti cei din jur si se simte iritat de orice forma de bucurie. Pe scurt, un personaj pe care propria lui cumintenie il face nefericit.
c. Risipa de iubire. Tatal din parabola nu e prea norocos: are doi fii diferiti, care insa, pana la urma, se aseamana. Amandoi se poarta ca niste razvratiti, intra in conflict cu autoritatea paterna, ii saboteaza averea sau (si) statutul. Fiecare greseste in felul sau, dar amandoi beneficiaza, fara discriminare de iubirea iertatoare a tatalui lor. [...] In afara cutumei este si modul in care tatal isi intampina fiul ratacit: alergand, cazandu-i pe grumaz si sarutandu-l, inainte ca cel vinovat sa-si poata rosti discursul pregatit dinainte. Istoricii ne spun ca, in cultura semitica, un barbat onorabil nu alearga niciodata. Costumatia epocii era de asa natura incat nu puteai alerga fara sa-ti ridici roba, ceea ce implica dezvelirea - socotita impudica - a picioarelor. Tatal accepta, asadar, din compasiune, o postura indemna, de dragul unei definitive (si spontane) reconcilieri. Fiul risipitor e gata, la randul lui, sa accepte o pozitie servila in gospodaria tatalui sau. Si de o parte, si de alta, orgoliile sunt evacuate. [...]
Pe scurt, tatal nu iarta, pur si simplu, ci iarta cu asupra de masura, adauga iertarii curente supra-abundenta harului. Nu doar il primeste pe cel pierdut, ci ii iese in intampinare. [...]
Si altele.
B. Desigur, interpretarile pot fi interpretabile. De exemplu, referindu-se la chenoza, foloseste termeni precum iesirea din hotarele sinelui propriu - lucru ce ne poate duce cu gandul la chenoza radicala, asa cum a fost ea formula de teologia unor protestanti precum Thomatius. Prin prisma invataturii ortodoxe, esential este sa accentuam sensul `renuntarii` la slava Sa dumnezeiasca, asa cum Sf. Ioan Damaschin formuleaza: Prin faptul ca, Cuvantul s-a facut trup, nici Cuvantul nu a iesit din granitele dumnezeirii Sale si nici din maririle Sale proprii demne de Dumnezeu si nici trupul pentru ca s-a indumnezeit nu si-a schimbat firea lui si insusirile lui firesti. Caci au ramas si dupa unire firile neamestecate, iar insusirile acestora nevatamate. Activitatea Lui omeneasca n-a fost lipsita de activitatea Lui dumnezeiasca, iar activitatea Lui dumnezeiasca n-a fost lipsita de cea omeneasca, ci fiecare se considera impreuna cu cealalta.
Sau:
Facand referire la cuvantul kenosis afirma ca acesta defineste dubla restrangere a autoritatii la care consimte Instanta Suprema pentru a patrunde in lumea creaturilor sale. Tatal se revarsa in misiunea Fiului, iar Fiul se face om. Actiunea Tatalui de a se revarsa in misiunea Fiului nu este o restrangere (deci, nu am avea nevoie de formularea `dubla`).
C. Demersul de a publica o astfel de carte si a o aseza inaintea unui public tot mai acid fata de orice preocupare teologica este cel putin laudabil. Vestea si mai buna (dincolo de aparitia in sine) este aceea ca (deja) `Parabolele lui Iisus` este un bestseller Humanitas. Probabil ca Andrei Plesu are dreptate atunci cand afirma ca suntem suficient de departe pentru a recupera imediatetea textului, vecinatatea lui, caldura pe care a inmagazinat-o dupa soba, in timp ce noi l-am lasat ascuns, tatonand prin Praga nelinistilor si utopiilor noastre.
sâmbătă, 10 noiembrie 2012
Parabolele lui Iisus. Adevarul ca poveste
Iisus afirma, deci, ca vorbeste in parabole, mai ales celor care nu fac parte din familia lui spirituala, pentru a amenda, de la bun inceput, orice tentativa de comprehensiune facila, orice "impietrire" cognitiva, orice "rezistenta" inertiala a mintii si a sensibilitatii. El nu ofera, acolo unde ceea ce ofera nu e primit sau macar asteptat. [...]
"A da" nu e, in orice conditii, o specie a generozitatii. [...]
Iubirea hristica nu se poate darui pietrelor, firilor indaratnice sau indobitocite, razvratitilor profesionisti si adormitilor. Nu contamineaza, somnambulic, pe toata lumea. E de fata pentru toti, dar nu pentru oricine.
Andrei Plesu
duminică, 4 noiembrie 2012
Orhan Pamuk - `Viata cea noua`
Viata tanarului Osman – eroul principal al romanului `Viata cea noua`, pare neverosimila: luni intregi petrecute alaturi de o prietena de calatorie ce nu ii impartaseste dragostea prin autobuze si autogari murdare. Identitati imprumutate de la victimele accidentelor rutiere in care ei insisi erau implicati, conversatii lipsite de importanta, banale – totul pentru ca o cartea l-a facut sa creada ca exista undeva o viata noua.
O calatorie initiatica. Orient – Occident. Personal, pe parcursul lecturii am avut in nari acel miros metalic, rece al barii de sustinere dintr-un autocar vechi. Nu poti rezona cu el. Nu se impaca cu tine, la fel cum nu poti rezona (in viata reala) cu imaginea unui individ insufletit de citirea unei carti ce lasa o bomba intr-o gara.
Regretul ca nu ai descoperit la timp intelesurile vietii: `Dar eu voiam sa ma intorc acasa, nu-mi doream deloc sa trec in alta viata si sa mor`.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)