Probabil ca am eu o problema cu orientalii, insa „Versetele satanice„ a lui Salman Rushie este o carte extraordinara: un demers nebunesc in mijlocul naturii umane si/sau divine. Si/sau pentru ca pana la sfarsit nu am putut sa fiu foarte sigur daca Salman include vreo prezenta divina autentica in romanul lui sau am de a face cu nebunia unor personaje care isi atribuie legaturi cu asa-zisul Dumnezeu. Oricum, am reintalnit ideea unui Deus absconditus autentic.
Si/sau pentru ca mi-a fost creata in multe momente iluzia includerii notiunii de bine si rau in natura umana: Saladin revine la forma umana atunci cand undeva in interiorul lui realizeaza ca este rau si ca isi doreste sa faca rau. Forma hibrida pare ca i s-ar fi datorat tocmai luptei lui interioare de a se convinge ca este bun si cautarilor rationale de a justifica nemernicia unor actiuni pe care le-a suportat cu stoicism. Vorbeam de un Dumnezeu ascuns… il gasim in neputinta lui Gibreel de a controla autenticitatea si veridicitatea inspiratiei sale impuse intr-un mod mecanic chiar de cei carora li se releva. „Ingerul„ este doar un instrument in mainile celor care ii cer sa afle voia divina. El este vestitorul fortat al unui Dumnezeu pe care nu il cunoaste si de a carui existenta el insusi se indoieste. De aici, si riscul ca inspiratia sa nu fie una divina, ci una… satanica.
Cartea mai este un demers extraordinar in ceea ce priveste crearea unei lumi fantastice, intesata de patrunderi ale sacralitati, de zei apusi, de minuni si de rupturi temporare; este un univers captivant al ciocnirii mahomedanismului cu politeismul caruia i-a urmat. Este o critica a rigorismului religios, a atribuirii de etichete „solemn cerute de divinitate„ unor interese umane .
Cu toate acestea, Rushdie ramane un optimist religios, daca ar exista asa ceva. Naturaletea umana a ultimelor scene, gravitand in jurul mortii, ne readuce intr-o lume reala, concreta, certa, cu valori recastigate si mai presus de toate, cu viziunea unei existente superioare. „Lumea este locul a carui realitate o confirmam prin faptul ca murim in el„… iar realitatea lui Salman Rushdie este una ce cuprinde in privirea unui muribund o imagine ce ingrozeste chipul, dar il relaxeaza apoi cu un zambet.
