Personal

Ce iti poate trezi cuvinte precum „Ce e asta, copile? Ce vrei să faci cu sfoara asta? Nu-mi lega mâinile! Te rog, nu-mi lega mâinile! Nu mă legaţi! Nu e voie să ne legaţi. Nu ne legaţi, măi! Ruşine! V-am crescut ca o mamă. Staţi la un loc, mă! Ce aţă e asta? Îmi rupeţi mâna. Daţi-mi drumu' la mână! Ce e asta?". In fiecare an, retraiesc cronica unei executii. De Craciun. Ce sentiment imi trezeste mie? Simti cum sangele se incalzeste si iti creaza un gol in stomac. Greata. Repulsie. Un soi de curiozitate morbida care iti face creierul sa vuiasca. Acelasi lucru il simt si cand citesc `Zidul` lui Sartre. In fata mortii programate, omul se transforma. Imaginea lui se creioneaza ca o halca de carne taiata adanc. Cu claritate vezi firisoarele mai subtiri, mai groase care strabat un muschi sau fasia aia de grasime ce imbraca un tot, ca o pielita. Simti mirosul de crud, ce iti trezeste o stare de lesin, de moleseala. O halca de carne.

Se ia o bucata de carne (porc sau vita), se cresteaza adanc si se aseaza in tigaia incinsa. Se consuma calda, cu garnitura de cartofi si muraturi.

Brusc, imaginea halcii de mai devreme se schimba. Apetisant, pofticios. Justificabil.
`Trebuia sa moara. Era singura solutie`. Justificabil. Corect.

Claude Levi Strauss a murit in varsta de 100 ani

Antropologul francez Claude Levi Strauss a murit astazi. Fondatorul antropologiei structurale, nascut in 1908, s-a remarcat drept unul dintre cei mai prolifici antropologi ai secolului XX. Printre lucrari: Antropologie structurala, Gandirea salbatica, Crud si gatit etc.

Date prostitutie

Au reaparut diferite sondaje cu privire la atitudinea romanilor fata de propunerea de legalizare a prostitutiei. Printre motivele pro se numara: crearea unui mediu `profesional`; stoparea traficului de carne vie.
Cateva date:
1. Prostitutia nu poate fi cuprinsa intr-o lege a muncii. Relatia tipica dintre angajator si angajat, in care angajatorul dispune de autoritate asupra angajatului, este vazuta, in cazul prostitutiei, drept contrara integritatii fizice a persoanei. Este interzis sa ordoni unei persoane sa faca sex intr-un anumit moment si loc (chiar si in tarile in care prostitutia este legalizata). In aceste tari, prostituatele activeaza drept persoane fizice - lucru ce anuleaza practic cadrul `profesional`. Bancile refuza sa ia in calcul veniturile realizate de pe urma prostitutiei.
2. Traficul de persoane:
In Olanda, la sfarsitul anului 2008, 6 persoane au fost condamnate in ceea ce a fost numit cel mai important proces de trafic de persoane din Olanda. Jan van Dijk, expert in crima organizata la Universitatea din Tilburg a declarat: `Luna de miere a legislatiei in favoarea prostitutiei s-a incheiat. Ne punem intrebarea daca suntem pe drumul cel bun.` In Amsterdam, in ultimii anii, un numar destul de mare de bordeluri a fost inchis din cauza suspiciunii de `activitati criminale`, iar in 2009 ministrul de justitie olandez a anuntat inchiderea a 320 de centre ce implicau servicii sexuale, numai in Amesterdam.
Olanda este pe primul loc pe lista UNODC (United Nations Office on Drugs and Crime) in ceea ce priveste traficul de persoane. Printre tarile implicate se numara Tailanda, China, Nigeria, Albania, Bulgaria, Belarus, Moldova si Ucraina. In prezent, traficul de persoane in Olanda este in crestere, conform cifrelor furnizate de Centrul national de prevenire a traficului de persoane. Raportul arata ca foarte multe victime provin din China si Ungaria. Au fost inregistrate 809 victime ale traficului de persoane in 2008, 763 fiind femei, 60% provenind din Ungaria. Toate femeile din Ungaria au fost fortate sa se prostitueze.

ARCA

Felicitari. Asteptam soare si... godspeed.

Details HERE.

Sa vedem ...

`În numele valorilor adevărate, Jurnalul Naţional porneşte Mişcarea de rezistenţă. O mişcare cu dimensiuni culturale, dar şi sociale, într-o anume măsură politice, dar şi comerciale. Prin toate mijloacele pe care le avem la dispoziţie: ziar, TV, internet, radio, până la acţiuni de gherilă şi manifeste. Cu toate forţele: de la lideri de opinie până la susţinători, sponsori şi parteneri, persoane fizice sau juridice.` Marius Tuca

Urmeaza...

"Atunci cand durerea sta sa se iveasca, un dram de curaj ajuta mai mult decat o gramada de stiinta, un pic de compasiune omeneasca mai mult decat o multime de curaj, si un strop din balsamul iubirii de Dumnezeu mai mult decat toate la un loc. Din toate relele, numai durerea e un rau sterilizat, dezinfectat. [...] Durerea poate si ea sa se repete, aidoma celorlalte rele, caci cauza primei dureri (boala sau o forta ostila) mai actioneaza inca: ea este insa total lipsita de tendinta de a prolifera prin sine insasi. Odata ce s-a ispravit, s-a ispravit, iar urmarea ei fireasca este bucuria."

Next on my reading list...

„Maestrul si Margareta” - Mihail Bulgakov

La venerabila varsta de 28 de ani (unii mai rautaciosi ar spune 29) am citit „Maestrul si Margareta”. Venerabila – pentru ca traiesc cu convingerea ca aceasta carte trebuia citita mult mai devreme… Insa si lectura tarzie are avantajele ei. Am descoperit in romanul lui Bulgakov o lume imbibata de sacru. Trebuie sa recunosc ca incepuse sa imi placa imaginea diavolului, asa cum era el prezentat in primele zeci de pagini. Woland capata dimensiunile absurde ale raului nejustificat, haotic, lipsit de cuvant; banal spus … RAU. Acest personaj, ce imi amintea de Joker din „The Dark Knight”, devenea fiinta ce nu are nevoie de justificari si care actioneaza sub impulsul, nu inconstient, al propiei firi nebadaioase. Woland devine insa mai mult de atat. Treptat, treptat, Diavolul si ciudata lui suita par sa actioneze sub un plan acceptat. Persoanele vizate merita toate sicanele, unele dintre ele tragice, ale celui numit Messire. Il vazusem cumva asa si in „Faust”… Raul devine in cele din urma un mesager al lui Dumnezeu. El asculta de porunca divina, o accepta cu obisnuinta unui „apropiat”.
Pe de alta parte, oarecum opusa, se afla imaginea lui Iisus, un om simplu judecat de „cruntul cavaler Pontius Pilat”. Stim insa ca El nu este doar atat… Prezentat banal in romanul Maestrului – o protoevanghelie in cele din urma, pana si procuratorul simte amprenta divinitatii a celui ce il condamna…. Nelinistit si cautand iertarea il gasim pana la sfarsitul romanului… Cel care il elibereaza nu este altul decat tamplarul rastignit intre doi talhari…:
„Dar spune-mi, te rog – si deodata chipul trufas devine rugator -, executia nici n-a avut loc , nu-i asa? Te implor, spune-mi – nu-i asa ca n-a avut loc?
- Ei, fireste ca n-a avut loc, raspunde cu glas ragusit insotitorul, ti s-a nazarit.
- Poti sa juri ca e asa? il roaga, obsecvios, barbatul in mantie alba.
- Jur, raspunde insotitorul, ai carui ochi, nu se stie de ce, zambesc.”

Poveste de iubire, romanul lui Bulgakov depaseste cadrele banalitatii… Undeva, povestea celor doi indragostiti ce au facut un pact cu diavolul, isi pierde din importanta. Este coplesitoare insa prezenta celui care dirijeaza viata unor oameni obisnuiti, cu pasiune si placerea lucrului bine facut… Imaginea raului pur pe care o cautam cu atata placere in primele pagini isi pierde din substanta… Ii lasa insa loc prezentei unui maestru de ceremonii care imi aminteste de imaginea ambigua a lui Dyonissos, un conglomerat al contrastelor – numai bun pentru anticii greci, dar si pentru viziunea romantata a unui cititor incantat de geniul lui Bulgakov.

Astazi, in Bucuresti, D-na Ghica

Salman Rushdie - Versetele satanice

Probabil ca am eu o problema cu orientalii, insa „Versetele satanice„ a lui Salman Rushie este o carte extraordinara: un demers nebunesc in mijlocul naturii umane si/sau divine. Si/sau pentru ca pana la sfarsit nu am putut sa fiu foarte sigur daca Salman include vreo prezenta divina autentica in romanul lui sau am de a face cu nebunia unor personaje care isi atribuie legaturi cu asa-zisul Dumnezeu. Oricum, am reintalnit ideea unui Deus absconditus autentic.
Si/sau pentru ca mi-a fost creata in multe momente iluzia includerii notiunii de bine si rau in natura umana: Saladin revine la forma umana atunci cand undeva in interiorul lui realizeaza ca este rau si ca isi doreste sa faca rau. Forma hibrida pare ca i s-ar fi datorat tocmai luptei lui interioare de a se convinge ca este bun si cautarilor rationale de a justifica nemernicia unor actiuni pe care le-a suportat cu stoicism. Vorbeam de un Dumnezeu ascuns… il gasim in neputinta lui Gibreel de a controla autenticitatea si veridicitatea inspiratiei sale impuse intr-un mod mecanic chiar de cei carora li se releva. „Ingerul„ este doar un instrument in mainile celor care ii cer sa afle voia divina. El este vestitorul fortat al unui Dumnezeu pe care nu il cunoaste si de a carui existenta el insusi se indoieste. De aici, si riscul ca inspiratia sa nu fie una divina, ci una… satanica.
Cartea mai este un demers extraordinar in ceea ce priveste crearea unei lumi fantastice, intesata de patrunderi ale sacralitati, de zei apusi, de minuni si de rupturi temporare; este un univers captivant al ciocnirii mahomedanismului cu politeismul caruia i-a urmat. Este o critica a rigorismului religios, a atribuirii de etichete „solemn cerute de divinitate„ unor interese umane .
Cu toate acestea, Rushdie ramane un optimist religios, daca ar exista asa ceva. Naturaletea umana a ultimelor scene, gravitand in jurul mortii, ne readuce intr-o lume reala, concreta, certa, cu valori recastigate si mai presus de toate, cu viziunea unei existente superioare. „Lumea este locul a carui realitate o confirmam prin faptul ca murim in el„… iar realitatea lui Salman Rushdie este una ce cuprinde in privirea unui muribund o imagine ce ingrozeste chipul, dar il relaxeaza apoi cu un zambet.

Fairplay

Am urmarit in ultimele zile diverse emisiuni, stiri si `discutii` despre post. Intr-una dintre ele (il felicit pe Alexandru Rosu) s-a discutat despre intinderea postului Pastilor – al paresimilor. Cele 40 de zile la care face referire denumirea latina se intind pana in sambata lui Lazar, inainte de Florii. Saptama Patimilor este detasata asadar de postul paresimilor (lucru evidentiat si de ritualurile liturgice). Sigur, Saptama Patimilor ramane prin excelenta o saptamana de post. Diferenta frumoasa pe care eu o vad intre cele doua posturi este una ce consta in cele din urma in altruism. Mai exact, daca in cele 40 de zile de post ne straduim sa ne induhovnicim, sa ne aplecam cu mai multa atentie asupra ascensinii spirituale PERSONALE, in Saptama Patimilor postul este unul de solidaritate in cele din urma fata de suferintele Mantuitorului. Este o perioada prin excelenta `de aducere aminte`. Din punctul asta de vedere, sensul altruist al postului (care exista fara indoiala si in cele 40 de zile premergatoare) se adanceste. Avem ocazia in Saptamana Patimilor sa fim alaturi de Omul care se rastigneste pentru noi prin mica noastra farama de asceza. Imi place sa cred ca in Saptama Patimilor renunt practic la postul personal si la scopurile acestuia si tin post pentru EL. Din solidaritate, din recunostinta… vad chestia asta ca pe o renuntare la propriul post pentru a ne adanci in postul ALTUIA si nimic nu poate fi mai altruist de atat. Daca vorbim de post ca despre o lupta, iar postitorii sunt atleti, in Saptamana Patimilor ne oprim din cursa asta. E ca si cum cu cativa pasi inainte de linia de sosire, te-ai opri din fuga si te-ai intoarce pentru a ridica un alt sportiv de jos, pentru a fi alaturi de el. Este tot un efort in sensul formal, numai ca nu mai fugi in virtutea aceleiasi motivatii. Motivatia devine brusc superioara, pentru ca in plan personal, orice ar spune deontologia teologica, `cununa` victoriei sfarsitului de post va fi una purtata, fie si intr-un plan subconstient, cu mandrie. Exista insa asadar aceasta intorsura. Pe ultima suta de metri, `cununa` victoriei se estomeaza. Renuntam la chestia asta `doar` pentru a posti pentru El, pentru suferintele Lui, din solidaritate. Din punctul asta de vedere, sensul altruist al postului (existent in toate cele 40 de zile) este valorificat abia in Saptamana Patimilor. Ne oprim inainte de linia de finish si o luam la fuga `inapoi` sa ridicam pe un altul – sa ii fim alaturi, sa nu fie singur. Il poti numi `fairplay`…

Echilibru

Traiesc in Bucuresti, Romania. Reusesc sa adorm noaptea tarziu, mult mai tarziu decat dupa ce il aud pe Badea zicand `… si asta ne ocupa tot timpul`. Merg zilnic cu masina la serviciu printr-o jungla. Vad oamenii ce scuipa pe jos si a ajuns sa imi fie frica sa ii fac semn vreunuia sa isi ridice hartia ce i-a `scapat` pe jos. Vad stiri cu oameni ce se arunca de la vreun etaj superior pentru ca au rate la banca. Vad tineri de varsta mea care atunci cand ies in oras vorbesc de noi metode de facut bani, femei ce vorbesc cu tristete ascunsa despre dreptul la `casual sex`. Sunt lucruri care ma cufunda intr-o stare adanca de resemnare si de lipsa de orogliu.
Undeva in spate la British Council, intr-o casa ce peste cativa ani ar trebui sa devina muzeu, sta un `anumit` Serban Papacostea. Domnul academician ma primeste de fiecare data cu biscuti glazurati cu ciocolata, in boluri mici, asezate atent pe servetele. In camera de lucru stau carti asezate in rafturi generoase, pe colectii: germana, franceza, pe ici pe colo cate o poza de familie. Intr-un jilt mare de lemn, prea larg pentru a strange corpul slab al unui om, academicianul Papacostea imi vorbeste cu patos despre Stefan cel Mare. Nu pot sa nu observ papucii rosi sau lipsa unui nasture la sacou. `Vedeti dumneavoastra, pentru mine este o enigma…` si casc ochii atent la omul care a studiat si a publicat enorm pe acest subiect. `Intr-o tara atat de mica, atat de amarata, omul asta a reusit sa se faca cunoscut unei lumi intregi…` si ochii i se aprind contrastant cu mici licariri ce nu se preling peste cearcane.
`Am stat de la 12 ani mult timp prins intr-un corset de ghips din cauza problemelor la coloana. Nu am putut sa bat mingea cu ceilalti copii si cascam ochii la musafirii tatalui meu, asa l-am cunoscut pe generalul Averescu.` Mi-a povestit cum a fost retinut de militie prin anii `60. `Ieseam de la bilbioteca institutului si citeam o carte nerabdator inca de pe strada. M-au dus la sediu, apoi la Jilava si mi-au dat sase luni de munca la canal. Abia ii dadusera drumul. Aveam norma 4 metri cubi de sapat cu tarnacopul, iar pamantul trebuia sa il car cu o roaba pe un deal ce devenea din ce in ce mai inalt. Nu aveam nici o sansa… As fi murit acolo, cu coloana mea. M-a vazut un subofiter si subpretext ca are nevoie de mine m-a mutat la bucatarie. Si acolo era munca grea, dar nu ca afara. As fi murit…`
`V-ati gandit sa scrieti toate astea?`
`M-am gandit daca sa le scriu sau nu… Inca nu m-am hotarat… Ehh… Vedem noi…`, si imi dau seama ca acest om e mult mai tanar decat mine in multe privinte. Despre arestul lui a gasit de cuviinta sa scrie intr-o lucrare despre comunism un scotian. Timp de o ora jumate acest om a reusit cumva miraculos sa ma faca sa uit de jungla de afara pe care o numesc tara mea. M-a facut sa ma simt mandru ca sunt roman si ca am un trecut. Pentru mine astfel de lectii in plan personal echivaleaza cu un geam inchis inainte ca cineva sa se arunce pe el, cu o hartie ridicata de jos, cu un gest de politete si ceva mai mult.

Rasinari, Sibiu

Exista un loc in Ardeal ce nu trebuie ratat. La vreo 15 km de Sibiu se afla Rasinari, o comuna mare, cu case tipic ardelenesti, in culorile alea verzui, caramiziu sau albastru pe care timpul a lasat o amprenta frumoasa. Prins intre niste dealuri impadurite (aflu de la preotul din sat ca unul se cheama `Dealul Cosma` si ca aici si-ar fi pus Buccow tunurile prin secolul XVIII), satul iti da ocazia sa vezi niste lucruri deosebite. Scopul vizitei mele a fost unul de lucru si a vizat mormantul lui Andrei Saguna, aflat langa biserica cu hramul Sf. Treime.



Nu aveam habar ca langa aceiasi biserica se afla si mormantul parintilor lui Cioran - tatal fost protopop in localitate.
















Nu aceasta este insa cea mai frumoasa biserica de aici. Relativ aproape se afla biserica cu hramul Cuv. Parascheva.




De monumentul istoric se leaga cateva lucruri inedite. De exemplu pictura. Aici se afla una dintre putinele reprezentari ale unui sfant cu cap de animal. Este vorba de Sf. Hristofor, care are cap de miel.




Legenda spune ca acest sfant era de o frumusete rar intalnita, un adevarat Adonis. Pentru a nu fi apreciat in mod exagerat din cauza frumusetii sale, Hristofor s-a rugat lui Dumnezeu sa ii schimbe infatisarea, iar rugaciunile lui au fost ascultate. Infatisarea sa s-a schimbat dramatic, iar pictorul a exagerat aceasta transformare si l-a reprezentat cu cap de miel.

O alta scena rar intalnita in biserici este roata vietii – ce prezinta omul de la nastere pana la moarte si lupta lui cu incercarile.














Faptul ca pictorii erau oameni hotarati se vede pe peretele exterior. Un loc de pe lateralul bisericii a ramas nepictat. Aici se vede o inscriptie cu litere chirilice `A cerut, nu a platit`.





Localnicul care se invoise sa plateasca pictura locului respectiv nu a mai platit, iar pictorul s-a simtit obligat sa justifice golul ramas si nu a mai vrut nici in ruptul capului sa il picteze. Aaa, in tinda bisericii se poate vedea o bucata de tavan picata. Am intrebat de ce si raspunsul a venit prompt. `Aici s-a spanzurat Albulescu`. Ce? `Da, au facut un film si intr-una din scene personajul lui Albulescu era spanzurat la intrarea in biserica. Au batut un cui mare de care sa lege funia si asta a iesit cu tot cu o bucata de tavan`. Mai poti vedea tot in zona una dintre cele mai vechi case din localitate, o resedinta episcopala (la vremea respectiva, sasii nu au fost de acord ca episcopul ortodox sa locuiasca in Sibiu si asa a fost nevoit sa isi cumpere o locuinta in Rasinari), un muzeu si o expozitie de icoane pe sticla… astea dincolo de privelistea superb pe care o poti avea din clopotnita bisericii si nu numai.



La plecare, am vazut pe una dintre portile alea de lemn un anunt: `Vand palinca si slanina`. Nu am mai reusit sa conving soferul sa opreasca…

Valoarea scrisului

Din ciclul `stiati ca...`. Primii mesteri tipografi se ingrijeau sa tipareasca cartile imitand cat mai mult posibil caracterele scrise de mana (asa cum le vedem pe manuscrise). Un bun exemplu il constituie un Apostol tiparit de catre Dimitrie Liubavici (singurul exemplar din Romania se afla la Biblioteca Nationala) care a reprodus exact letrina (litera mare, de obicei scrisa cu culoare, de la inceputul unui capitol) dintr=un Apostol mai vechi - de secol XV.
In poza, cel de sus este Apostolul manuscris, iar jos cel al lui Dimitrie Liubavici.

Blesteme pentru furtul cartilor

Majoritatea cartilor - manuscris contine la sfarsit diferite insemnari. In cazul cartilor de cult, aceste insemnari sunt fascinante: rugaciuni, indemnuri de pomenire si chiar blesteme. Acestea din urma erau adresate celui care ar fi indraznit sa fure cartea. Un astfel de blestem se afla pe pagina de sfarsit al unui Evangheliar de secol XIII, scris in slavona, cel mai probabil in Tara Romaneasca. Iata cum suna el: `Cine si-o va insusi (n.n. cartea) sau o va vinde sa fie blestemat de sfantul vladica si de toate soboarele si de cei 318 Parinti. Amin`.
Mi se pare interesant ca blestemul invoca numele Parintilor Bisericii - mergand pana la participantii sinodului de la Niceea din 325.

Zapis din timpul lui Stefan cel Mare

Zapisul desemna un document medieval, cel mai adesea unul ce consta intr-un act de propietate. Asa aratau zapisurile in timpul lui Stefan cel Mare. Cel expus in poza este din anul 1466 si face referire la mosia unui anume Ioanes Izvoret, care a cumparat satul Munte, din tinutul Trotusului. Documentul este scris pe pergament in limba slavona - limba de cancelarie in Moldova secolului XV.

Teama de cuvinte sau `Nu Ungrovlahiei`

Cu o pioasa teama, unii istorici refuza sa atinga subiecte tabu, iar mai noi termeni tabu... Unul dintre acestia ar fi termenul de `Ungrovlahia`... De ce n-ar fi cuvios si corect (sic) sa pomenesti cuvantul? Pt. ca ar sublinia cine stie ce intaietate pe teritoriul Tarii Romanesti a vreunei populatii ugro-finice.
Adevarul este urmatorul: Ungrovlahia - termen ce il gasim in izvoarele bizantine, delimita teritoriul locuit de vlahi (interpretare slava si germanica a numelui de `italic` - olas, volos), teritoriu aflat langa sau in aria de influenta a Ungariei, spre a o deosebi de celelalte Vlahii din Peninsula Balcanica (Vlahia Mare, Vlahia Mica, Vlahia din Thesalia etc).
Ca ne-am aflat in Zona de interes a Ungariei nu putem sa contestam. Ludovic I si-a manifestat interesul vadit pentru aceasta zona ce ii permitea acces la cea mai importanta ruta comerciala a vremii - Marea Neagra. De altfel, alianta incheiata la Brasov cu Nicolae Alexandru urmarea exact acest lucru. Si tatii celor doi protagonisti amintiti avusesera ceva `contacte`, desi nu la fel de amicale. Basarab I l-a caftit pe Carol Robert de Anjou la Posada, tocmai pentru ca arogantul descendent al dinastiei franceze nu accepta dorinta de independenta manifestata de romani.
Mai mult decat atat... Chiar aceasta denumire subliniaza unitatea etnica a romanilor din spatiile nord dunarene. O scrisoare din 1345 a papei Clement al VI-lea catre `Alexandru al lui Basarab` zice: `La toti olahii romani din partile Ungariei transilvane si transapline (n.n. adica la sud si est de Carpati)... Cu alte cuvinte, papalitatea recunoaste, in cadrul acestei hegemonii maghiare, unitatea etnica (de origine) a tuturor vlahilor din spatiul actual nord-dunarean. Aceasta nota va fi sustinuta de d-l Acad. Prof. Dr. Serban Papacostea intr-un viitor articol, de la care mi-am permis `sa fur` cu deosebit respect si multumire.
Asadar, este mai indicat, in opinia unora, sa eviti uzul unui termen, pentru a nu fi interpretat gresit, decat sa incerci sa il explici. My way or the hard way...

2009 - 650 de ani de la intemeierea Mitropoliei Tarii Romanesti

Anul acesta se implinesc 650 de ani de la intemeierea Mitropoliei Tarii Romanesti. In 1359, Patriarhia de Constantinopol accepta propunerea domnitorului Nicolae Alexandru de a-l numi in scaunul mitropolitan pe ierarhul Iachint de la Vicina. Din partea domnitorului, cel care isi insusise titulatura tatalui sau (Basarab I) de domn, pe langa cea de mare voievod, se manifesta de fapt dorinta validarii propriei domnii din partea unuia dintre cele doua centre posibile: Roma si Constantinopol. Sigur, manifestarea acestuia este una fireasca, tinand cont de ortodoxia populatiei de aici.

`Scaunele` sau cum sa te deprimi placut

`Existenta noastra se poate incheia in aceasta apoteoza`, spune batranul in piesa `Scaunele` -- Eugen Ionesco, in regia lui Felix Alexa, cu Oana Pellea si Razvan Vasilescu in rolurile principale. Si nu are cum sa nu te buseasca tristetea cand vezi `apoteoza`. Am vazut piesa la Bulandra si mi-a placut. Mult… Magistral se aduna franturile realitatii existentei noastre: deosebirile dintre sexe, dialogurile inutile, politeturile, oamenilor carora le facem loc in viata noastra desi nu au ce cauta pe acolo, visurile de marire, izbucnirile de noblete, nostalgiile, umorul, amintirile – fie ele si trunchiate – o viata de OM prezentata dupa cum ar spune unii cu cinism. Eu ma rezum la o viata de OM, pentru ca daca atunci cand am citit piesa intr-adevar cinismul lui Ionesco m-a izbit cu justetea lui, acum, dupa piesa, m-am lasat umanizat de interpretarea actorilor. Si asta m-a facut mai trist. `Realitatea` atat de superficiala ce ne caracterizeaza este zdrunciata profund de niste scaune. Spatii goale, de non-sens, vid si inutilitate umplu din plin, palpabil acest grotesc spectacol pe care il putem numi generic propriul univers.
Cumva, totusi, am plecat de la spectacol cu o senzatie de optimism. Parca ai vrea sa faci mai mult, sa dai cu adevarat valoare propriului spectacol. Raman insa trist pentru ca stiu ca voi continua sa port dialoguri cu personae invizibile, voi rade ca prostul la `poante` ce in realitate nu au umor, voi vorbi cu nostalgie despre vechile iubiri si voi sustine ferm ca am ceva important de zis.

Am citit un articol interesant in NY Times cu urmatorul titlu: `Saving a Squirrel by Eating One`. Ma rog, articolul vorbeste despre faptul ca in Marea Britanie veveritele au devenit un `articol culinar` din ce in ce mai des solicitat.
Desi veveritele sunt halite de englezi teoretic inca din timpul celui de al doilea razboi, acum cererea este una cat se poate de serioasa. Dincolo de ceva probleme `estetice` pe care unii englezii le au - cum ca ar trebui sa iti fie mila sa halesti animalutul asta vivace, cu privire jucausa si inteligenta, adorat de copii, totul tacamul asta are si un aspect pozitiv. In numar foarte mare, rudele lui Dale trebuie tinute sub control, mai ales ca specia gri - importata din SUA ameninta sa extermine localnicele britanice de culoare rosie. Asadar, halind o veverita gri, salvezi una rosie - caramizie.
Partea interesanta pentru mine este daca o astfel de decizie - de a manca un animal destul de dragut, poate fi influentata de gandul ca astfel salvezi un altul - la fel de dragut, insa de alta culoare. Daca e sa mergem la o scara mai mare, problema devine una cel putin etica, as zice. Sigur, veveritele nu fac parte din spectrul nostru de preocupari morale...