2009 - 650 de ani de la intemeierea Mitropoliei Tarii Romanesti

Anul acesta se implinesc 650 de ani de la intemeierea Mitropoliei Tarii Romanesti. In 1359, Patriarhia de Constantinopol accepta propunerea domnitorului Nicolae Alexandru de a-l numi in scaunul mitropolitan pe ierarhul Iachint de la Vicina. Din partea domnitorului, cel care isi insusise titulatura tatalui sau (Basarab I) de domn, pe langa cea de mare voievod, se manifesta de fapt dorinta validarii propriei domnii din partea unuia dintre cele doua centre posibile: Roma si Constantinopol. Sigur, manifestarea acestuia este una fireasca, tinand cont de ortodoxia populatiei de aici.

`Scaunele` sau cum sa te deprimi placut

`Existenta noastra se poate incheia in aceasta apoteoza`, spune batranul in piesa `Scaunele` -- Eugen Ionesco, in regia lui Felix Alexa, cu Oana Pellea si Razvan Vasilescu in rolurile principale. Si nu are cum sa nu te buseasca tristetea cand vezi `apoteoza`. Am vazut piesa la Bulandra si mi-a placut. Mult… Magistral se aduna franturile realitatii existentei noastre: deosebirile dintre sexe, dialogurile inutile, politeturile, oamenilor carora le facem loc in viata noastra desi nu au ce cauta pe acolo, visurile de marire, izbucnirile de noblete, nostalgiile, umorul, amintirile – fie ele si trunchiate – o viata de OM prezentata dupa cum ar spune unii cu cinism. Eu ma rezum la o viata de OM, pentru ca daca atunci cand am citit piesa intr-adevar cinismul lui Ionesco m-a izbit cu justetea lui, acum, dupa piesa, m-am lasat umanizat de interpretarea actorilor. Si asta m-a facut mai trist. `Realitatea` atat de superficiala ce ne caracterizeaza este zdrunciata profund de niste scaune. Spatii goale, de non-sens, vid si inutilitate umplu din plin, palpabil acest grotesc spectacol pe care il putem numi generic propriul univers.
Cumva, totusi, am plecat de la spectacol cu o senzatie de optimism. Parca ai vrea sa faci mai mult, sa dai cu adevarat valoare propriului spectacol. Raman insa trist pentru ca stiu ca voi continua sa port dialoguri cu personae invizibile, voi rade ca prostul la `poante` ce in realitate nu au umor, voi vorbi cu nostalgie despre vechile iubiri si voi sustine ferm ca am ceva important de zis.

Am citit un articol interesant in NY Times cu urmatorul titlu: `Saving a Squirrel by Eating One`. Ma rog, articolul vorbeste despre faptul ca in Marea Britanie veveritele au devenit un `articol culinar` din ce in ce mai des solicitat.
Desi veveritele sunt halite de englezi teoretic inca din timpul celui de al doilea razboi, acum cererea este una cat se poate de serioasa. Dincolo de ceva probleme `estetice` pe care unii englezii le au - cum ca ar trebui sa iti fie mila sa halesti animalutul asta vivace, cu privire jucausa si inteligenta, adorat de copii, totul tacamul asta are si un aspect pozitiv. In numar foarte mare, rudele lui Dale trebuie tinute sub control, mai ales ca specia gri - importata din SUA ameninta sa extermine localnicele britanice de culoare rosie. Asadar, halind o veverita gri, salvezi una rosie - caramizie.
Partea interesanta pentru mine este daca o astfel de decizie - de a manca un animal destul de dragut, poate fi influentata de gandul ca astfel salvezi un altul - la fel de dragut, insa de alta culoare. Daca e sa mergem la o scara mai mare, problema devine una cel putin etica, as zice. Sigur, veveritele nu fac parte din spectrul nostru de preocupari morale...