"The Human Body" sau cum am invatat cate ceva despre mine

Nu ma pricepeam foarte bine la anatomie inainte sa vizitez expozitia “The Human Body”, de la Antipa. Am o idée despre unde ar trebui sa vina ficatul, splina sau rinichii. Nu stiu exact cate vertebre are omul. Nu stiu cum se numeste grasimea de pe abdomen.


Acum, dupa ce am vizitat “The Human Body”, stiu, in mare, aceleasi lucruri. Mentionez asta pentru ca cel mai des invocat argument atunci cand vine vorba “de ce sa mergi” este acela ca avem ocazia sa ne facem o ideea mai clara despre ce este corpul uman. Pentru mine, cel putin, acest argument nu mai sta in picioare. Nu mai stiu exact cum arata scheletul unui fetus de 12 saptamani comparativ cu cel al unuia de 10. Tin minte insa cum arata sistemul vascular.

Piele, grasime, muschi, carne, oase – toate lipsesc. Este expus DOAR sistemul vascular – pana la cel mai mic firisor de vena. In fata acelei imagini (nu vreau sa spun ca m-am simtit cumva rau sau socat), argumentul ca `vei afla mai multe despre corpul uman` a cazut. Nu as reusi sa tin minte nici 2% din locul corespunzator fiecarei vene, legaturi etc. Nu as reusi nici daca as avea la dispozitie 3 ore doar pentru imaginea asta. Cred ca trebuie sa ai cel putin un mic retard ca sa fie nevoie sa mergi la o astfel de expozitie doar pentru ca altfel nu realizezi cat de complex este organismul uman. Ca este foarte complex, o stiam si inainte. Probabil o stim cu totii (exceptand pe cei din situatia invocata mai sus).

Si atunci ce vedem? De ce mergem?

Mergem pentru ca este un `freak show`. De ce dam bani pentru a vedea in balciuri femeia cu blana? Sau de ce sunt postate clipulete cu executii si foarte, foarte multi dau click? Pentru ca avem o parte ascunsa in noi, un pic sadica, care ne incinta, ne provoaca sa privim. Intr-un anumit sens, expozitia spune foarte multe despre om. Dar nu (si) despre corpul uman. Ne spune ca suntem putin ciudati privind aceste corpuri. Ne spune ca suntem in mod evident mai mult decat o masa de carne. Oricat de tendentios ar fi lasat “artistul” anumite organe intacte (de exemplu vaginul sau sanii, in timp ce restul corpului este viscerat), tot mai poti sa te intrebi daca acei sani au alaptat vreodata un bebelus sau nu. Au avut sansa asta? Si daca omul asta care joaca tenis nu ar fi vrut sa intre asa in eternitate, orice ar insemna ea? Sentimentul cu care eu am plecat este unul pozitiv. Este de smerenie. Ne arata cat de mici suntem. Cat de usor ne detasam de conceptul de persoana, atunci cand intre noi si un corp este pus un geam sau doar un simplu panou cu `do not touch`. Este convenabil. Ar fi trebuit sa ii spuna `The Human Nature`.

In lipsa argumentului moral. Homosexualitatea

Zilele astea am citit o declaratie interesanta a unui mare actor, intrebat fiind de parerea lui asupra casatoriilor gay. Jeremy Irons (despre el este vorba) a raspuns relaxat si (aparent) dezinteresat. „Nu am o parere clara cu privire la casatoriile dintre persoanele de acelasi sex, insa cred ca dezbaterea lanseaza intrebari interesante, cum ar fi cele legate de posibilitatea ca membrii aceleiasi familii sa se casatoreasca intre ei. Ar putea un tata sa se casatoreasca cu fiul sau? Nu ar fi vorba de incest, pentru ca incestul este legat de posibilitatea de procreere. Doi barbati nu ar avea problema asta [...]”


Si asa si este... Ce impediment ar exista ca un tata sa aiba relatii sexuale cu propriul fiu major? Ce argumente de ordin social pot fi invocate? Ca nu e ok din punct de vedere moral? Asta, evident, e o intrebare tampita in zilele noastre. Legea morala nu (mai) constituie un argument in aceste dezbateri. Ceea ce este imoral pentru mine, poate fi cutuma intr-un alt tip de cultura/societate – auzim des. Si atunci? Ar avea un impact negativ asupra membrilor unei anumite societati? Cui ii pasa? Nu putem suprima drepturile personale, libertatea la placere a unor persoane aflate in minoritate. Mi-ar placea sa vad un tata si un fiu sarutandu-se pe strada? Nu, dar asta nu mi-ar da dreptul sa imi manifest dezacordul. Argumentul ca astfel de cazuri nu pot exista este unul absurd. Intotdeauna se vor gasi placeri, alegeri personale sau impuneri ale firii care vor contraria opinia generala si care, daca nu sunt asezate sub o regula a moralitatii/normalitatii, nu vor putea fi `controlate` din punct de vedere legislativ, social. Dar cine si-ar dori asa ceva? Si de ce?

Dezbaterea ar deveni astfel foarte serioasa, pentru ca intrebarea pertinenta este: Trebuie legea sa fie un exponent al moralitatii? Daca da, ce este moral si ce nu este? Moral este orice este liber consimtit si care nu afecteaza in mod direct un alt individ? Daca legea nu ar trebui sa tina cont de moralitate, de ce ar trebui condamnat cineva care ar manca pe altcineva, cand acela a consimtit lucrul acesta in mod expres si si-l doreste?