Peste 25 de ani, `virtualul` se va lupta cu `realul` la nivel celular. Detalii aici. Nu asta e subiectul. De unde succesul lumii pe care poate in mod gresit o numim virtuala? Este locul magic in care omul se simte cu adevarat liber. Poate zbura, poate injura necunoscuti, poate impusca pe cineva, poate avea un avatar frumos. Se simte liber.
Partea trista este ca acest sentiment ar trebui sa fie unul potent si in lumea `reala`. Notiunea de libertate este discutabila, insa ceea ce este cert – omul tanjeste dupa ea. Ceea ce este trist este ca aceasta libertate virtuala nu va face omul fericit sau implinit. Fugim de real pentru o iluzie a fericirii (`second life`, nu?).
Eu asa cred. Si atunci? Aplicam modele `reale` unei lumi `virtuale`, aplicam notiunea despre `cum ar trebui sa fie` unui `paradis`. `Evoluam` virtual. Am mai facut o data greseala asta. Am mai stricat un paradis. O vom face din nou... Nu invatam din greseli. Nostalgia originiilor.
vineri, 22 februarie 2008
luni, 18 februarie 2008
Raspunsul crestin la violenta
Liderul Bisericii Ortodoxe Sârbe din Kosovo a îndemnat Serbia să declare Kosovo teritoriu ocupat, să cumpere arme de la ruşi şi să redobândească prin forţă controlul. Europa si Vaticanul indeamna la calm.
Cam asa suna o stire de azi. Cred ca asa isi faceau planurile si patriarhii sau papii in mileniul trecut. Cred ca asa suna si chemarea `sfanta` la cruciada, asa suna si un armistitiu politic caruia i se dadeau conotatii religioase. Biserica a avut de castigat teritorii, niciodata oameni. Nu ii inteleg pe ignorantii care sustin AZI: `Ba, voi ati facut cruciadele etc`, dupa cum nu inteleg nici atitudinea unor lideri religiosi ce cred ca au dreptul sa instige la violenta in numele lui Hristos. Iar daca exista ignoranti care acuza Biserica pentru ce s-a intamplat in Evul Mediu... Ce se va intampla astazi? Cat de dur va fi judecata o astfel de atitudine? Cumva sper totusi sa fie judecata, macar sa existe reactie... Iar Vaticanul... flutura steagul alb.
Ce sa fie? Ma intreb asta de cand am vazut The Mission (legat de raspunsul la violenta). Cine sunt eu? Jeremy Irons sau Robert de Niro? :D
miercuri, 13 februarie 2008
`În tenis nu există meci nul` - arta de a scrie
Cu scuzele de rigoare, imi permit sa postez editorialul asta semnat Cristian Tudor Popescu. E atat de bun, incat am vrut si eu, ca nesimtitu`, sa particip cumva... fie doar ca l-am citit si l-am postat. In caz de se desfiinteaza Gandul, sa ramana undeva....
`N-am fost la Sibiu, m-am uitat şi eu la televizor. Nu ştiu dacă Federaţia a umflat deconturile sau vreun ziarist vorbele. Nu ştiu cât de bună sau proastă a fost organizarea meciului de Cupa Davis cu Franţa. Ce ştiu e că pentru capetele de porc românesc care zic acum, rânjind, „V-am spus, domne, că francejii ne dau 5-0...” frumuseţea acestei lumi va rămâne veşnic străină. Eu am văzut un Andrei Pavel strălucitor ca întotdeauna în seriozitatea lui de mare profesionist care poate fi învins doar pe tabela de scor şi am văzut un dublu Mergea-Tecău jucând frumos şi hotărât, cu mingi-bijuterie, în faţa unuia dintre marii dublişti ai lumii, Michaël Llodra. Şi mai ştiu în tenisul românesc un singur jucător de clasă internaţională la fel de serios ca Pavel, el se numeşte Ion Ţiriac. Aud că Ion Ţiriac l-ar fi ameninţat pe un gazetar. Se poate. Şi pe mine m-a băgat în sperieţi o dată d. Ţiriac. Iată faptele.
Să tot fi fost prin anul 2000. Se punea problema să jucăm un meci de dublu de mare ambiţie Ţiriac-Hărădău contra Agigea-Popescu. În ultimul moment, d. Ţiriac schimbă strategic partenerul: îl abandonează pe Hărădău şi o ia pe Raluca Sandu, care, pe atunci, când dădea cu dreapta omora vrabia din zbor. Totuşi, Agigea şi subsemnatul reuşim să câştigăm la mustaţă. Ultima minge o am şi acum în faţa ochilor: l-am pasat cu dreapta în lung de linie pe Ţiriac înţepenit la fileu, mingea a muşcat tuşa culoarului de dublu. D. Ţiriac se uită lung peste umăr la urma mingii, pe urmă se duce calm spre stâlpul fileului şi dă gospodăreşte cu racheta în el până o rupe de tot. Era o Head Prestige Ivanisevici, o am şi acum. După care ne întinde mâna şi ne felicită.
Când ieşim de la vestiare, d. Ţiriac îmi zice gânditor: „Domnu’ Popescu, uite ce e, eu vreau să fac cu dumneata un meci de simplu, un set, că mai mult nu pot...” M-a luat cu ameţeală: să joc contra lui Ion Ţiriac, idolul copilăriei mele... Când? zic. Acuma, la noapte, când vreţi, eu sunt gata. D. Ţiriac mă potoleşte: jucăm vineri.
4 zile mai târziu, pe malul lacului Floreasca. Terenul de tenis personal al lui Ion Ţiriac. Nu a vrut să jucăm pe o arenă publică. Singurul spectator al marelui meci e Tete Hărădău. Îi spusesem în şoaptă când mă echipam: Tete, oricât ar fi de Ţiriac, are cu 16 ani mai mult decât mine, îl rup. Tete a clătinat din cap zâmbind subţire: fii atent că s-a antrenat trei zile cum nu l-am mai văzut de mult. Şi e un vulpoi bătrân.
Intră pe teren, mare şi uşor adus de spate, ca întotdeauna, înarmat cu o racheţoaie cât un Boeing, argintie şi uşoară. La încălzire, mă liniştesc: mingea nu vine tare, lovitura e lungă şi plată, nu mă deranjează. Începem. Dau tare şi liftat aproape în fiecare minge, încercând să închei repede socotelile. După 20 de minute mă aşez năuc pe scaun – scorul e 4-1 pentru Ţiriac. Ceva se întâmplă şi nu înţeleg. Tete rânjeşte larg. La fiecare schimb de mingi simţisem un lucru neobişnuit. Cum am pierdut atâtea puncte? Nu ştiu, şi asta îmi face praf concentrarea.
Salvarea mea a fost că la primul serviciu al lui Ţiriac din ghemul şase am priceput dintr-odată. Jucătorii cu care mă confruntam eu de obicei începeau să se poziţioneze şi să aşeze racheta pentru răspuns cam când mingea plecată din racheta mea ajungea la 2-3 m de fileu. Dacă începi pregătirea de lovire când mingea adversarului a depăşit fileul eşti un jucător prost. Adversarii mei cei mai tari reacţionau imediat ce îmi pleca mingea din rachetă. Iar Ion Ţiriac... nici nu apucam să ridic bine cotul, darmite să lovesc mingea, şi el pleca deja exact spre locul unde dădeam. Îmi anticipa instantaneu fiecare lovitură din poziţia mâinilor şi a corpului. Ajungând foarte devreme, bloca mingea cu linguroiul Boeing şi mi-o arunca lung, nu prea tare, pe fundul terenului, taman unde-mi era mai greu. Din câţiva paşi era pe fileu, ca un păsăroi uriaş. Nici o şansă să-l pasez, mă înţepa decisiv cu voleul de fiecare dată.
Odată ce înţelesesem, am încetat să mai dau tare şi am trecut la un joc de uzură, cu mingi când joase, când înalte, cu scurte şi semiloburi. Aşa am ajuns la 5-5. Ţiriac sufla greu, la ultimul schimb abia se ridicase de pe scaun. Renunţ să servesc şi mă duc la fileu cu racheta în mâna stângă: „Domnu’ Ţiriac, vreau să vă spun că eu am cam obosit. Vă propun să ne oprim aici. Meci nul”. I-am întins mâna. M-a privit fix. Se înserase; după vreo 10 secunde au început să mă treacă fiorii. Mă mânca din ochi ca un căpcăun. „De ce insulţi dumneata sportul ăsta, domnu’ Popescu? Ce meci nul, care meci nul? După ce am avut 4-1, 5-4 şi trei meciboluri, vrei meci nul? Dacă vrei să abandonezi, asta e altceva, ai pierdut, ne strângem mâna. Dacă nu, du-te şi serveşte. În tenis, domnu’ Popescu, nu există meci nul”.
Încremenisem. Nu eram nici la Roland Garros, nici la Wimbledon; marele Ţiriac juca la 60 de ani cu un ziarist pe malul lacului Floreasca, cu o încrâncenare de set 5 într-o finală de Grand Slam. Am câştigat setul în tie-break, cu 7-4. Ţiriac a alergat până la ultima minge. La sfârşit era frânt, m-a felicitat când mi-a strâns mâna, după care s-a prăbuşit pe scaun şi şi-a aprins o ţigară. Se înserase. Îl priveam uşor îndurerat cum fumează, fără să îndrăznesc să zic ceva. A zis el: „Domnu’ Popescu, dacă ştiam că apuc să trăiesc aşa de mult, mă lăsam de fumat”.`
Sursa: Gandul
`N-am fost la Sibiu, m-am uitat şi eu la televizor. Nu ştiu dacă Federaţia a umflat deconturile sau vreun ziarist vorbele. Nu ştiu cât de bună sau proastă a fost organizarea meciului de Cupa Davis cu Franţa. Ce ştiu e că pentru capetele de porc românesc care zic acum, rânjind, „V-am spus, domne, că francejii ne dau 5-0...” frumuseţea acestei lumi va rămâne veşnic străină. Eu am văzut un Andrei Pavel strălucitor ca întotdeauna în seriozitatea lui de mare profesionist care poate fi învins doar pe tabela de scor şi am văzut un dublu Mergea-Tecău jucând frumos şi hotărât, cu mingi-bijuterie, în faţa unuia dintre marii dublişti ai lumii, Michaël Llodra. Şi mai ştiu în tenisul românesc un singur jucător de clasă internaţională la fel de serios ca Pavel, el se numeşte Ion Ţiriac. Aud că Ion Ţiriac l-ar fi ameninţat pe un gazetar. Se poate. Şi pe mine m-a băgat în sperieţi o dată d. Ţiriac. Iată faptele.
Să tot fi fost prin anul 2000. Se punea problema să jucăm un meci de dublu de mare ambiţie Ţiriac-Hărădău contra Agigea-Popescu. În ultimul moment, d. Ţiriac schimbă strategic partenerul: îl abandonează pe Hărădău şi o ia pe Raluca Sandu, care, pe atunci, când dădea cu dreapta omora vrabia din zbor. Totuşi, Agigea şi subsemnatul reuşim să câştigăm la mustaţă. Ultima minge o am şi acum în faţa ochilor: l-am pasat cu dreapta în lung de linie pe Ţiriac înţepenit la fileu, mingea a muşcat tuşa culoarului de dublu. D. Ţiriac se uită lung peste umăr la urma mingii, pe urmă se duce calm spre stâlpul fileului şi dă gospodăreşte cu racheta în el până o rupe de tot. Era o Head Prestige Ivanisevici, o am şi acum. După care ne întinde mâna şi ne felicită.
Când ieşim de la vestiare, d. Ţiriac îmi zice gânditor: „Domnu’ Popescu, uite ce e, eu vreau să fac cu dumneata un meci de simplu, un set, că mai mult nu pot...” M-a luat cu ameţeală: să joc contra lui Ion Ţiriac, idolul copilăriei mele... Când? zic. Acuma, la noapte, când vreţi, eu sunt gata. D. Ţiriac mă potoleşte: jucăm vineri.
4 zile mai târziu, pe malul lacului Floreasca. Terenul de tenis personal al lui Ion Ţiriac. Nu a vrut să jucăm pe o arenă publică. Singurul spectator al marelui meci e Tete Hărădău. Îi spusesem în şoaptă când mă echipam: Tete, oricât ar fi de Ţiriac, are cu 16 ani mai mult decât mine, îl rup. Tete a clătinat din cap zâmbind subţire: fii atent că s-a antrenat trei zile cum nu l-am mai văzut de mult. Şi e un vulpoi bătrân.
Intră pe teren, mare şi uşor adus de spate, ca întotdeauna, înarmat cu o racheţoaie cât un Boeing, argintie şi uşoară. La încălzire, mă liniştesc: mingea nu vine tare, lovitura e lungă şi plată, nu mă deranjează. Începem. Dau tare şi liftat aproape în fiecare minge, încercând să închei repede socotelile. După 20 de minute mă aşez năuc pe scaun – scorul e 4-1 pentru Ţiriac. Ceva se întâmplă şi nu înţeleg. Tete rânjeşte larg. La fiecare schimb de mingi simţisem un lucru neobişnuit. Cum am pierdut atâtea puncte? Nu ştiu, şi asta îmi face praf concentrarea.
Salvarea mea a fost că la primul serviciu al lui Ţiriac din ghemul şase am priceput dintr-odată. Jucătorii cu care mă confruntam eu de obicei începeau să se poziţioneze şi să aşeze racheta pentru răspuns cam când mingea plecată din racheta mea ajungea la 2-3 m de fileu. Dacă începi pregătirea de lovire când mingea adversarului a depăşit fileul eşti un jucător prost. Adversarii mei cei mai tari reacţionau imediat ce îmi pleca mingea din rachetă. Iar Ion Ţiriac... nici nu apucam să ridic bine cotul, darmite să lovesc mingea, şi el pleca deja exact spre locul unde dădeam. Îmi anticipa instantaneu fiecare lovitură din poziţia mâinilor şi a corpului. Ajungând foarte devreme, bloca mingea cu linguroiul Boeing şi mi-o arunca lung, nu prea tare, pe fundul terenului, taman unde-mi era mai greu. Din câţiva paşi era pe fileu, ca un păsăroi uriaş. Nici o şansă să-l pasez, mă înţepa decisiv cu voleul de fiecare dată.
Odată ce înţelesesem, am încetat să mai dau tare şi am trecut la un joc de uzură, cu mingi când joase, când înalte, cu scurte şi semiloburi. Aşa am ajuns la 5-5. Ţiriac sufla greu, la ultimul schimb abia se ridicase de pe scaun. Renunţ să servesc şi mă duc la fileu cu racheta în mâna stângă: „Domnu’ Ţiriac, vreau să vă spun că eu am cam obosit. Vă propun să ne oprim aici. Meci nul”. I-am întins mâna. M-a privit fix. Se înserase; după vreo 10 secunde au început să mă treacă fiorii. Mă mânca din ochi ca un căpcăun. „De ce insulţi dumneata sportul ăsta, domnu’ Popescu? Ce meci nul, care meci nul? După ce am avut 4-1, 5-4 şi trei meciboluri, vrei meci nul? Dacă vrei să abandonezi, asta e altceva, ai pierdut, ne strângem mâna. Dacă nu, du-te şi serveşte. În tenis, domnu’ Popescu, nu există meci nul”.
Încremenisem. Nu eram nici la Roland Garros, nici la Wimbledon; marele Ţiriac juca la 60 de ani cu un ziarist pe malul lacului Floreasca, cu o încrâncenare de set 5 într-o finală de Grand Slam. Am câştigat setul în tie-break, cu 7-4. Ţiriac a alergat până la ultima minge. La sfârşit era frânt, m-a felicitat când mi-a strâns mâna, după care s-a prăbuşit pe scaun şi şi-a aprins o ţigară. Se înserase. Îl priveam uşor îndurerat cum fumează, fără să îndrăznesc să zic ceva. A zis el: „Domnu’ Popescu, dacă ştiam că apuc să trăiesc aşa de mult, mă lăsam de fumat”.`
Sursa: Gandul
marți, 5 februarie 2008
Codul Familiei nu lasa `portita` homosexualilor
Astazi Comisia Juridica a Senatului a acceptat in unanimitate propunera PSD si PRM de modificare a art.1 din Codul Familiei, dupa cum urmeaza: `familia are la baza casatoria liber consimtita intre un barbat si o femeie` (inainte textul era `intre soti').
PSD si PRM au solicitat modificarea mai multor articole din CF deoarece `în ultimii ani, s-a ajuns să fie atacată instituţia fundamentală a familiei, punându-se problema, inclusiv în ţara noastră, a legiferării căsătoriei persoanelor de acelaşi sex", iar "în unele ţări s-a ajuns chiar la oficierea unor căsătorii între doi bărbaţi sau două femei` (EVZ).
Aceste modificari duce la "evitarea interpretărilor în ceea ce priveşte întocmirea actelor de stare civilă şi de a se solicita în România oficierea de căsătorii între persoane de acelaşi sex, încălcându-se astfel Biblia".
Gooooood.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)