Persoanele ce au fost abuzate in copilarie si savarsesc suicid sufera modificari genetice ale creierului, arata un raport publicat ieri de o universitate canadiana. Modificarile au loc la nivel ARN si implica un proces chimic numit `methylatie`.
Aceasta ar putea si ar trebui sa modifice atitudinea Bisericii Ortodoxe fata de astfel de cazuri. Iubirea nu se regaseste deloc in cultul ortodox referitor la pomenirea sinucigasilor. `Nu se fac pomeniri pt. sinucigasi`... Ce pomeniri? Ce rost au ele? Pentru cine ne rugam? `Nu cei sanatosi au nevoie de doctor...`, iar crezul ca `nu se mai poate face nimic` are un puternic efect de bomerang. Nu vom putea intelege niciodata masura iubirii lui Dumnezeu si zic asta fara a ma socoti cumva influentat de vreun filozof rus sustinator al `reabilitarii`.
Datoria noastra este sa ne rugam pentru iertarea pacatelor fiecarui om... Vede Dumnezeu ce face cu rugaciunile noastre. Sigur, impactul social al unui astfel de refuz poate fi constructiv, insa, dupa parerea mea, ala de ajunge sa isi puna streangul de cap nu il mai intereseaza foarte mult opinia publica si de blamare...
2 comentarii:
Genetica e inca la inceput. Totusi gaseste scuze pentru orice de la homosexualitate la crima. Iar daca un criminal are scuza genetica nici nu ar trebui bagat la puscarie.
***
Biserica ortodoxa considera crima ca un pacat impotriva Duhului Sfant. Sinuciderea e tot o crima. De ce e mai grava? Prin sinucidere omul refuza ceea ce Dumnezeu i-a dat: viata. E o declaratie clara ca il refuza pe Dumnezeu. Unii zic ca cei care sufera mult din cauza unor boli, au o scuza in privinta sinuciderii/eutanasierii. Credinciosii zic ca si acea suferinta e ingaduita de Dumnezeu (nu stiu de ce) si nu trebuie refuzata ci acceptata ca un intaritor in ale credintei. Stiu oameni care au fost diagnosticati cu cancer. L-au acceptat si au facut ceea ce i-au invatat parintii sa faca: mersul regulat la biserica, spovedania si impartasania. La unii cancerul a dat pasi inapoi, la altii a stagnat.
Nu ma refer la atitudinea lui Dumnezeu fata de cel ce se sinucide (in cele din urma Dumnezeu judeca potrivit dreptatii si iubirii divine, nu aunor cadre pe care noi le-am putea considera `normale`). Ma refer la atitudinea noastra fata de cel care face un astfel de gest. De ce se fac pomeniri pt. morti? Ii ajuta cu ceva? Daca da... nu ar fi normal sa ne indreptam atentia asupra celor care au cea mai mare nevoie de ajutor? Nu este asta un semn de dragoste crestina si o credinta `paradoxala` in puterea lui Dumnezeu... cred ca aceasta caracteristica - insistenta rugaciunii (oricat de peirduta ar fi cauza) este una de baza pentru crestinism (femeia samarineanca, prietenii slabanogului - toti au avut incredere in puterea lui Hristos - dincolo de orice ratiune sau cadre fixiste). Nu exista pacate pe care Dumnezeu sa nu le poata ierta (iertarea nu se acorda in fct. de gravitatea pacatului, ci in fct. de starea reala de pocainta... ). Cel ce se sinucide nu are posibilitatea sa se mai pocaiasca aici, insa noi avem posibilitatea sa ne rugam pentru el. Ca atare, `sa indraznim`, caci Hristos a biruit lumea si `mult poate rugaciunea celui drept`... A abandona o rugaciune doar pt. ca am socoti noi ca este o cauza pierduta... nu ne face cu nimic mai presus decat cel ce se sinucide... nici noi nu mai intrezarim vreo speranta... Asta e deosebirea dintre Iuda si Petru...
Genetica nu scuza un astfel de act, insa ne poate face intelege ca un om din diferite motive va fi limitat in alegerile facute (vezi un bolnav psihic etc).
Trimiteți un comentariu