Inmormantarea copiilor nebotezati

M-am tot izbit in ultimul timp de urmatoarea problema: inmormantarea copiilor nebotezati. Conform prevederilor actuale canonice unui copil nebotezat nu i se face slujba de inmormantare (`slujba` este asemanatoare cu a celui ce se sinucide).
Mi se pare necesar sa semnalez ca, in actualul context, pastrarea acestei practice este una care ne discrediteaza ca si crestini.

Biserica Ortodoxa condamna cu severitate avortul si considera fatul (de la trei saptamani) o persoana umana. Mi se pare inadmisibil sa condamni avortul fiindca ESTE UCISA O PERSOANA si in acelasi timp sa refuzi o slujba de inmormantare potrivita aceleiasi PERSOANE nou-nascute nebotezate.

Calitatea de persoana nu este oferita prin Taina Botezului (urmarile sustinerii unei astfel de afirmatii (desi ma indoiesc ca ar exista cineva care sa o faca) sunt grotesti). Ne putem ruga fara nici o problema pentru un nou nascut in virtutea calitatii sale de OM, putem sa il pomenim in rugaciuni pentru ca asa este crestineste sa facem. Isaac Sirul (sper sa nu ma insel) spunea ca este crestineste sa ne rugam si pentru diavol si daca stam si ne gandim la urmarea lui Hristos, a mesajului de pe cruce (`Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac) este mai mult decat graitor. Si in cazul asta vorbim de un copil fara pacat (pacatul stramosesc se refera mai ales la mostenirea afectelor pacatului primordial si nu la o imputare exterioara).

In primele secole crestine aceasta practica de a nu se face slujba pentru cei nebotezati avea un rol pedagogic, de a arata societatii crestine ce patesc cei care nu sunt botezati – era un blam asupra familiei si asupra celor care au neglijat acest aspect.

Nu are rost sa mai vorbim de botezul dorintei - iar aceasta dorinta se refera si la parintii sau viitori nasi care isi doresc sa il boteze si din nefericire nu mai pot face aceasta.

Nu are rost sa mai vorbim de imaginea pe care Biserica si-o `consolideaza` in aceste zile printr-un astfel de refuz. Elitismul absurd cu care incercam sa ne justificam unele practici arhaice si fara nici un fel de acoperire dogmatica (din cate stiu eu inv. despre rai si iad, despre viata de dupa moarte nu este o dogma), pedagogica sau practica nu face decat sa indeparteze si mai mult oamenii care vad in Biserica o institutie incuiata, in mijlocul careia nu se regasesc ca persoane ce cauta comuniunea cu Dumnezeul iubirii de care aud in evanghelii.