Am citit ieri dupa-amiaza `Luminita, Mon Amour` de Cezaur Paul-Badescu. A meritat sa o citesc. Nu stiu daca am citit un roman de dragoste, unul religios sau psihedelic – asa cum pompos este descris pe coperta. Am citit povestea unui om care are talent in a scrie. Asa cum el insusi zice in episodul cu Liza Minnelli - nu stiu de ce simtim nevoia sa ne insusim mesajul unei lucrari (`Asta pentru mine a zis-o`), insa locurile si oamenii sunt cat se poate de reali ca sa nu ii fi `intalnit`. Nu am cum sa judec personajul (autorul) pentru ca nu toate povestile sunt cu eroi, iar dezamagirea face parte din peisajul realist al lumii. Am fost dezamagit de experienta religioasa traita si m-a surprins inchistarea unui om care vorbeste cu non-salanta, in schimb, despre orgasme-multiple. Insa savoarea cartii nu sta in personaj, care se scufunda, cum altfel, in banalitatea unei vieti commune. Ceea ce face unica povestea, presupun, este modul in care este spusa. Cezar Paul-Badescu, redactor, redactor-sef etc, traieste `banalitatea` unei drame care merita auzita doar pentru ca este spusa altfel. In rest – sarcasm, disperare, fierbinteala unei lovituri in buza – bine-ai venit in viata. Doriti desert?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu