Ha-ha-ha....

De ce avem impresia ca suntem unici si ca ni se cuvine mai mult in virtutea `unicitatii` noastre? Mi-am pierdut serviciul, fata de care imi place a iesit cu altul, a murit un prieten – avea 25 de ani... Sunt situatii exceptionale pentru ca sunt ale noastre... si asta ne face sa ne simtim mai bine. `Unicitatea` propriei nefericirii este un pansamanet ce se lipeste... Daca vine cineva si ne spune ca nu este asa, ca la fel de rau s-au simtit si altii, auch... e si mai trist cand realizezi ca nu esti unic... Fericirea poate fi unica... Nu si nefericirea. Nu am dreptul sa fiu `mai daramat` doar fiindca eu `chiar o placeam pe tipa` sau prietenul meu `era atat de tanar`... Si? Atunci cand ajungi sa realizezi asta, te poti abandona sentimentului de nefericire in toata splendoarea sa... lasa-l sa te rupa in bucati si vezi daca mai ramane ceva... Ala esti tu... si tot nu esti unic....