Echilibru

Traiesc in Bucuresti, Romania. Reusesc sa adorm noaptea tarziu, mult mai tarziu decat dupa ce il aud pe Badea zicand `… si asta ne ocupa tot timpul`. Merg zilnic cu masina la serviciu printr-o jungla. Vad oamenii ce scuipa pe jos si a ajuns sa imi fie frica sa ii fac semn vreunuia sa isi ridice hartia ce i-a `scapat` pe jos. Vad stiri cu oameni ce se arunca de la vreun etaj superior pentru ca au rate la banca. Vad tineri de varsta mea care atunci cand ies in oras vorbesc de noi metode de facut bani, femei ce vorbesc cu tristete ascunsa despre dreptul la `casual sex`. Sunt lucruri care ma cufunda intr-o stare adanca de resemnare si de lipsa de orogliu.
Undeva in spate la British Council, intr-o casa ce peste cativa ani ar trebui sa devina muzeu, sta un `anumit` Serban Papacostea. Domnul academician ma primeste de fiecare data cu biscuti glazurati cu ciocolata, in boluri mici, asezate atent pe servetele. In camera de lucru stau carti asezate in rafturi generoase, pe colectii: germana, franceza, pe ici pe colo cate o poza de familie. Intr-un jilt mare de lemn, prea larg pentru a strange corpul slab al unui om, academicianul Papacostea imi vorbeste cu patos despre Stefan cel Mare. Nu pot sa nu observ papucii rosi sau lipsa unui nasture la sacou. `Vedeti dumneavoastra, pentru mine este o enigma…` si casc ochii atent la omul care a studiat si a publicat enorm pe acest subiect. `Intr-o tara atat de mica, atat de amarata, omul asta a reusit sa se faca cunoscut unei lumi intregi…` si ochii i se aprind contrastant cu mici licariri ce nu se preling peste cearcane.
`Am stat de la 12 ani mult timp prins intr-un corset de ghips din cauza problemelor la coloana. Nu am putut sa bat mingea cu ceilalti copii si cascam ochii la musafirii tatalui meu, asa l-am cunoscut pe generalul Averescu.` Mi-a povestit cum a fost retinut de militie prin anii `60. `Ieseam de la bilbioteca institutului si citeam o carte nerabdator inca de pe strada. M-au dus la sediu, apoi la Jilava si mi-au dat sase luni de munca la canal. Abia ii dadusera drumul. Aveam norma 4 metri cubi de sapat cu tarnacopul, iar pamantul trebuia sa il car cu o roaba pe un deal ce devenea din ce in ce mai inalt. Nu aveam nici o sansa… As fi murit acolo, cu coloana mea. M-a vazut un subofiter si subpretext ca are nevoie de mine m-a mutat la bucatarie. Si acolo era munca grea, dar nu ca afara. As fi murit…`
`V-ati gandit sa scrieti toate astea?`
`M-am gandit daca sa le scriu sau nu… Inca nu m-am hotarat… Ehh… Vedem noi…`, si imi dau seama ca acest om e mult mai tanar decat mine in multe privinte. Despre arestul lui a gasit de cuviinta sa scrie intr-o lucrare despre comunism un scotian. Timp de o ora jumate acest om a reusit cumva miraculos sa ma faca sa uit de jungla de afara pe care o numesc tara mea. M-a facut sa ma simt mandru ca sunt roman si ca am un trecut. Pentru mine astfel de lectii in plan personal echivaleaza cu un geam inchis inainte ca cineva sa se arunce pe el, cu o hartie ridicata de jos, cu un gest de politete si ceva mai mult.