Incinerare vs inmormantare in Biserica Ortodoxa Romana

Este un subiect expirat. Ca a fost atat de mediatizat, ar fi un lucru apreciabil daca la baza acestei mediatizari ar fi stat interesul public, aducerea in `agora` a unui subiect de interes public (ca tot se pronunta CNA-ul cu privire la acest capitol). Dar nu din acest motiv a fost mediatizat: dintr-un real interes: `De ce, dom`ne, nu e bine sa ne incineram?`. A fost mediatizat pentru ca ne place sa privim moartea la televizor. Orice alta discutie in afara de asta a fost pur si simplu background, informatie de completare, suport.


Cu toate astea, au existat si reactii decente. Aici gasim una.

In completare, as puncta insa urmatoarele chestiuni (poate un pic mai concrete):

1. Principalul motiv pentru care oamenii doresc sa fie incinerati este acela ca `nu isi doresc sa fie mancati de viermi`. Atat de simplu. Nu isi nesocotesc trupul, ci, dimpotriva, par a fi foarte preocupati de `estetica` corpului dupa moarte. Insa aceasta atitudine nu este specifica Ortodoxiei. Nu trebuie sa intelegem ca nu este importanta aceasta estetica. Dimpotriva. Insa atunci cand aceasta estetica a fizicului domina pe cea a spiritului, atunci ne-am indepartat de Ortodoxie.

Modul in care arata un corp dupa moarte are, in acelasi timp, un rol pedagogic. La sfarsitul slujbei de inmormantare, atunci cand toti cei prezenti se apropie de corpul celui raposat, preotul citeste aceste cuvinte: `Veniti toti sa vedem lamurit…`. `Unde este frumusetea trupului… ` etc.

Pe de alta parte, frica de acest `chip urat` reflecta de fapt o lipsa de credinta, lipsa de credinta ce rezuma de fapt incapacitatea omului contemporan de a se pozitiona dincolo de moarte. El poate doar sta in fata ei. Si tremura.

Mantuitorul se arata `intr-un alt chip` dupa Inviere femeilor venite la mormant. Sigur, nu trebuie sa ne imaginam ca aspectul era unul cadaveric, insa indemnul Lui este `Nu va temeti!`. Schimbarea este una naturala. Recogniscibilitatea are loc abia la frangerea painii, in comuniune – asa cum si noi ii recunoastem pe cei morti, la frangerea painii, atunci cand ii pomenim (si cu numele) la Proscomidie.

Firescul intoarcerii in pamant tine de insasi existenta noastra (de aici cuvintele “din pamant esti, in pamant te vei intoarce”). Este o trecere fireasca spre elementul de care apartinem. Teama de a (re)intra in pamant arata de fapt cat de alienati suntem de natura ce ne inconjoara, cat de mult ne-am indepartat de ea. Stapanirea pamantului de catre om include si acest aspect al smereniei personale. Ce este un corp uman ce dispare incet incet in pamantul vast al planetei noastre? Ne arata cat de mici suntem si cat de mari ne socotim. Atunci cand acceptam ideea ca facem parte dintr-un loc mult mai maret decat noi, dar ca suntem in egala masura important, cuvintele rostite de preot la sfarsitul slujbei: `A Domnului este pamantul, plinirea si toate cate sunt in el`  - capata sens.

2. Sa ne gandim in acelasi timp la existenta sfintelor moaste. Un motiv pentru care trupurile sfintilor se pastreaza astfel este si acela de a ne reaminti cat de frumosi suntem de fapt atunci cand suntem frumosi duhovniceste. Ele ne ofera ocazional un preview al propriei invieri. Pe de alta parte, sfintii nu s-au temut ca vor ajunge hrana viermilor. Si majoritatea au ajuns. Staretul Zosima, fabulosul personaj al lui Dostoievski `miroase urat` si `se umfla` imediat dupa moarte. Preda un alt fel de lectie. Si cine il poate acuza ca nu a trait drept?


3. Nu are rost sa aprofundam motivul Invierii ce pleaca de la putrezirea "grauntelui". Samanta de grau putrezeste in pamant si rodeste in primavara. Faptul ca nu mai acceptam gesturi, acte ce ascund simboluri arata cat de goliti suntem pe dinauntru si, mai mult, cat de mult am golit lumea de partea ei nevazuta.


Problema reala este insa ca toate aceste argumente lovesc in egala masura in practica acceptata de Biserica si anume de a ne zidi corpurile in cavouri, a ne inconjura de ciment. La baza, aceasta modalitate de inhumare ascunde de fapt aceiasi teama ` de a fi mancat de viermi` (sic).

Nu poti sa comentezi decizia unui om in aceasta privinta. Este o decizie personala. Ea este insa egala cu o apostazie (tot o decizie personala) – pentru ca refuza intrarea in comuniune cu ceilalti membri ai Bisericii si mai presus de toate, echivaleaza cu refuzul modelului pe care ni-l ofera Hristos. Aceasta nu inseamna ca, atunci cand ne aflam in intimitatea de rugaciune, nu putem sa ne rugam pentru oricine, indiferent de ce a facut in aceasta viata. Si Biserica, prin membrii ei, clerici sau laici, nu se va opri vreodata sa faca acest lucru.


In fotografie: Parintele Paisie Olaru (M-re Sihastria) aratand spre locul lui de veci.