Cumintenia domnului Plesu si cateva date despre Samaria

Am citit cu interes scrisoarea domnului Neagu Djuvara catre domnul Andrei Plesu, in primul rand pentru ca mi-a facut deosebita placere lectura cartii `Parabolele lui Iisus`.


Apoi, imi place ideea de `istorie povestita`. Cu alte cuvinte, nu am plecat de la o prejudecata atunci cand m-am trezit, cu entuziasm si stupizenie tinereasca, sa critic informatiile pe care ni le ofera domnul Neagu Djuvara. Unele dintre acestea merita mai multa atentie.

Teoriile privind originea locuitorilor Samariei sunt destul de multe. Conform uneia dintre acestea, amestecul etnic ar fi avut loc nu in timpul lui Nabucodonosor, ci in timpul lui Sargon al II-lea, regele asirian (conform Iosif Flavius, Antichitati iudaice), adica undeva intre 734 – 712 i.d. Hr.. Sargon al II-lea a adus in locul populatiei dusa in captivitate, oameni din Babilon, Cuthah, Avah si din alte provincii. Acestia s-au amestecat cu supravietuitorii ramasi si au dat nastere poporului samarinean. Sincretismul religios rezultat se pare ca a fost cauza permanenta de aversiune a evreilor fata de samarineni (aceasta si probabil refuzul lor de a participa la reconstructia templului. Este stiut ca samarineni si-au construit propriul templu pe muntele Garizim). Pe de alta parte, teoria nu este confirmata de cartile Paralipomena (Cronici). Conform acestora, samarineni sunt urmasi ai triburilor lui Manase si Efraim, mutate aici de regale Iezechia, dupa invazia asiriana, pentru a fi mai aproape si ca atare suport pentru Iuda.

Un text iudaic confirma aceasta ipoteza:

Rabbi Meir: Din ce trib esti?

Samarineanul: Din Iosif.

Rabbi Meir: Nu!

Samarineanul: Atunci din care?

Rabbi Meir: din Isahar (Fac. 46, 13). (vezi si I Paralipomena 7, 1)

In acest caz, este inteleasa si aversiunea samarinenilor fata de evreii intorsi din robia lui Nabucodonosor – care nu erau `puri`.

Este complet nefondata incercarea de a gasi o legatura etimologica intre `Samaria` si `Sumer`. Denumirea provinciei vine de la `Semer` - cetate construita de regele Omri si denumita asa dupa numele tribului de la care cumparase terenul si anume, Semer.

Omri a început să domnească peste Israel în anul treizeci şi unu al lui Asa, regele Iudei; şi a domnit doisprezece ani. Şase ani a stat în Tirţa. Şi a cumpărat Omri muntele Samariei de la Şemer, cu doi talanţi de argint şi a zidit pe acest munte o cetate şi a numit cetatea pe care o zidise Samaria, după numele lui Şemer, stăpânul muntelui Samariei. (III Regi, 16, 23 -24).

Pe de alta parte, este demna de crezare si informatia conform careia denumirea de samarineni nu ar veni de la numele cetatii/provinciei, ci de la `shamerim` (`pastratorii Legii` - supranume justificabil daca acceptam pretentiile locuitorilor ramasi in zona, dupa deportarile lui Sargon al II-lea).

In ceea ce priveste `punctul central` al parabolei – asa cum il alege domnul Djuvara - `parabolă cu intenţie antirasistă`: este `pacat` sa limitam sensurile acestei pilde la un punct central. De fapt, chiar domnul Plesu este un militant al multi-valentelor (in ceea ce priveste cea mai parte parte a parabolelor Mantuitorului).

Cu acelasi entuziasm pueril, as zice ca `punctul central` nu este antirasismul, desi tema este sustinuta (evident) de catre discursul general al Mantuitorului. Punctul `central` poate fi `litera`/`duhul Legii`. Nu stim in amanunt la ce se refera trecerea `nesimtitoare` a celor doi clerici. In ambele cazuri, Luca ne ofera insa un detaliu: `vazandu-l, a trecut...` . Putem sa intuim ca ambii s-au oprit. L-au vazut ranit grav, muribund. Nu stim ce au simtit. Poate au simtit mila, compasiune. Poate li s-a rupt sufletul vazandu-l. S-au gandit insa si la Lege. Legea le interzicea sa se atinga de muribunzi. Si au ales: au `respectat` Legea, in litera ei. Si aici – cu siguranta gasim mult mai multe referinte in predica Mantuitorului decat cele la antisemitism. Se incheie astfel un cerc: `Respecta legea in duhul ei!`; pentru ca discutia pleaca de la modul in care interpretam Legea: Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti?


Ceea ce m-a dezamagit putin insa la corespondenta dintre acestia doi mari carturari (chiar cred acest lucru) este tonul `caldicel`, `cuminte` al domnului Plesu. In mai multe randuri (public sau nu, in scris sau verbal), domnul Plesu acuza reprezentantii Bisericii Ortodoxe Romane de `cumintenie stupida`, de `moliciune`. Acum insa, cand vine vorba de schimburi de amabilitati livresti, tonul `caldicel` si `molatic` pare de preferat in detrimentul celui critic.