Sf. Scriptura si Sf. Liturghie

*** referatul de fata a fost prezentat in cadrul unei conferinte pastoral-misionare. Intra sub incidenta drepturilor de autor.


Scurt istoric al tipăriturilor liturgice. Liturghierul lui Macarie (1508)

Cel mai vechi manuscris în care aflam textul grecesc al Liturghiilor Ortodoxe este Codicele Barberini nr. 336 din Biblioteca Vaticanului. Acesta datează de la sfârşitul secolului VIII. Manuscrisul nu cuprinde decât textul rugăciunilor citite în taină de către preot. Manuscrisele ulterioare, cele mai multe datând din sec. XI – XVII, devin din ce în ce mai complexe, îmbogăţindu-se cu îndrumări de tipic sau rolul diaconului. Cea dintâi ediţie tipărită a Liturghiilor bizantine în limba greacă apare în 1526 la Roma. În acelaşi an apare şi la Veneţia ediţia liturgică, încorporată în Evloghiu.
În limba slavă cea dintâi ediţie a unui Liturghier ortodox este cea care împlineşte în 2008 500 de ani, şi anume Liturghierul lui Macarie. Conform majorităţii cercetătorilor, Macarie era originar din Muntenegru şi este aceiaşi persoană sub a cărui supraveghere a funcţionat tipografia de la Cetinie până la ocuparea Muntenegrului de către turci (sfârşitul secolului XV). Din epilogul cărţii aflăm că tipărirea s-a început în timpul domniei lui Radu cel Mare (1495 - aprilie 1508) - deci prin 1507 — şi s-a isprăvit în timpul lui Mihnea cel Rău (apr. 1508 - oct. 1509), la 10 noiembrie 1508. Tot aici se arată că a “trudit” la tipărirea cărţii “smeritul ieromonah Macarie” .
Este o carte de format mic, cu 128 foi. Cuprinde povăţuirea către preot a Sfîntului Vasile cel Mare, Rânduiala Proscomidiei, Liturghiile Sfântului Ioan Gură de Aur, a Sfântului Vasile cel Mare şi a Darurilor mai înainte sfinţite, alte câteva rânduieli: Rânduiala Litiei, Rânduiala binecuvântării colivei, ecfonisele de la Vecernie şi Utrenie ş.a.
Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur constituie o traducere textuală a Diataxei liturgice alcătuită de patriarhul Filotei al Constantinopolului (1354 - 1355 şi 1364 - 1376), pe când era egumen al mănăstirii Sfântul Atanasie din Muntele Athos. Este cea mai fidelă traducere slavonă a acestei rânduieli greceşti. De notat că nu este identică cu traducerea făcută de patriarhul Eftimie în secolul al XlV-lea.
Însemnătatea Liturghierului lui Macarie constă nu numai în faptul că reprezintă prima carte tipărită în ţările româneşti, ci şi pentru că este prima ediţie a acestei cărţi de cult. Prima ediţie a Liturghieru-lui în limba greacă a apărut abia în anul 1526 la Veneţia şi concomitent la Roma.
Liturghierul lui Macarie s-a răspândit în toate cele trei ţări româneşti, precum şi în ţările de limbă slavonă. La noi în ţară se cunosc cinci exemplare: trei la Biblioteca Academiei, unul la Biblioteca Centrală de Stat, altul în Biblioteca Arhiepiscopiei Sibiului (provine de la biserica din Alun, jud. Hunedoara). In secolul trecut, Alexandru Odobescu semnalase şapte exemplare numai în mănăstirea Bistriţa, dintre care două sunt azi la Biblioteca Academiei. Se mai cunosc exemplare la Belgrad şi la Moscova.
Liturghierul lui Macarie a circulat şi în numeroase copii în manuscris. Ediţia slavonă a Liturghierului tipărit la Braşov de Şerban, fiul lui Coresi (1588), este o reeditare a celui din 1508. Abia Liturghierul “Slujebnic”, tipărit la Dealu în 1646, se îndepărtează de tipul macarian, orientîndu-se - ca tipic şi cuprins - spre cel ucrainean, corectat şi tipărit de mitropolitul Petru Movilă al Kievului. Mai mult chiar: Liturghierul lui Macarie reprezintă prototipul Liturghierelor slavone tipărite la Veneţia pentru slavii sud-dunăreni (1519, 1527, 1554, 1570), cu uşoare modificări de text şi tipic, precum şi prin adăugarea unor noi rînduieli liturgice .

Sf. Scriptura. Scurt istoric al ediţiilor în limba română

Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voroneţeană şi Psaltirea Hurmuzaki, toate manuscrise din prima jumătate al secolului al XVI-lea, cuprinzând Psalmii lui David în limba română, dau mărturie despre vechimea preocupării şi de setea credincioşilor români după Cuvântul lui Dumnezeu tălmăcit în limba natala. Este sigur faptul că aceste manuscrise cuprinzând Psaltirea reproduc texte în limba română cu mult mai vechi.
Prima tipăritură de acest fel ajunsă până la noi este Evangheliarul slavo-român (1551-1553) care marchează o etapă de trecere de la textele slavone la cele tipărite numai în limba română ale lui Coresi: Evangheliarul de la Braşov (1561) şi Psaltirea (1570). Palia de la Orăştie (1582), ce cuprindea Facerea şi Ieşirea, ne aminteşte despre un îndrăzneţ proiect de tipărire a întregii Biblii în limba română , care însă nu va fi realizat decât cu peste o sută de ani mai târziu în 1688, în Capitala Ţării Româneşti, când, în noua tipografie a Mitropoliei Ungrovlahiei, înfiinţată în 1678, va vedea lumina tiparului monumentala Biblie de la Bucureşti sau Biblia lui Şerban Cantacuzino.
Până atunci, la Bălgrad (Alba-Iulia), în 1648, va fi tipărit pentru prima dată în limba română întreg Noul Testament din iniţiativa, îndemnul, stăruinţa şi osârdia lui Simion Ştefan, Mitropolitul Ardealului. Noul Testament de la Bălgrad prevesteşte apariţia, în 1648, a Bibliei de la Bucureşti, punctul culminant al tuturor strădaniilor şi ostenelilor unui lung şir de ierarhi şi de mari cărturari însufleţiţi de nobile idealuri ale slujirii limbii româneşti strămoşeşti, dar si a Bisericii şi culturii naţionale..
Biblia de la Bucureşti încoronează straduinţele tuturor celor care, în secolele anterioare, au tălmăcit în româneşte diferite părţi sau scrieri ale Sfintei Scripturi si pe care i-am amintit: anonimii traducători ai textelor rotacizante maramureşene (prima jumătate a secolului al XVI-lea), Evangheliarul slavo-român(1551-1553), Evangheliarul lui Coresi (1561) şi Psaltirea de la Braşov (1570), Palia de la Orăştie (1582), Noul Testament de la Alba Iulia (1648), prima traducere integrală a Septuagintei datorată spătarului Nicolae Milescu (1664), Evangheliarul lui Iordache Cantacuzino (1682) .


Sf. Scriptura in viaţa Bisericii. Modelul sfinţilor

Fără îndoială adevărul Scripturii este relevant mai ales atunci când este trăit. Scriptura este înţeleasă cu adevarat abia atunci când este transpusă în cadrul vietii umane, atunci când este trăită de persoane în timpuri şi spaţii particulare. De aici de fapt – din Scriptură, izvorăşte râul sfinţilor. Sfinţii sunt cei care văd chemarea Scripturii ca fiind una existenţială: “O zi obişnuită din ziua unui sfânt este filtrată prin intermediul Scripturii” .
Sf. Antonie cel Mare (+ 356) pleacă pentru a trăi în deşertul Egiptului ca raspuns la textul de la Matei (19, 21): `De voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi Mie`. Pentru el, acest moment este unul providenţial. În drumul spre biserică, citeşte din Faptele Apostolilor despre oamenii care işi vând averile, iar când intra în locaşul de cult aude cuvintele Mântuitorului menţionate mai sus . Înţelege deci că aceste cuvinte îi erau adresate `exclusiv` lui şi la puţin timp după îşi vinde averile, păstrând doar o mică parte atât cât îi era necesar lui şi surorii sale. În Apus, avem exemplul Fer. Augustin sau al lui Francis D`Assisi: textul biblic este perceput ca o chemare.
O altă virtute extrasă de sfinţi din Sf. Scriptură şi aplecată în plan personal este fecioria. Este arhi-cunoscut cazul lui Origen care înţelege ad-literam textul de la Matei 19, 12 . Lăsând la o parte aceste extreme, numeroşi creştini din primele secole au ales să ducă o viată feciorelnică nu neapărat pentru o disciplinare a dorinţei sexuale, cât mai ales pentru a sublinia idea de renunţare – o alternativă la modul cotidian de viaţă.
Caritatea : Matei 25, 40. “Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut.” Vederea lui Dumnezeu în cei săraci este cu atât mai imperioasă cu cât ne confruntăm cu implicaţii mondiale fără precedent. Conferinţa Naţiunilor Unite de la Roma ce a a avut loc la începutul acestei luni iunie arătă acest lucru. În 2006 existau 850 de milioane de oameni care au avut de suferit din cauza foametei în întreaga lume, iar astăzi cifrele sunt mult mai sumbre. Rolul social al Bisericii se va reflecta fără îndoială şi în această direcţie, pentru ca `prin grija faţă de săraci îi facem loc lui Hristos şi marele `pericol` în acest lucru e ca vom sfârşi prin a ne identifica cu El.
Sfinţii, dar şi creştinii adevăraţi `performează` Scriptura, iar practica Bisericii de a canoniza în continuare sfinţi arată că exegeza Scripturii nu se încheie niciodată – pentru că este reflectată şi ar trebui reflectată în viaţa oricărui credincios într-un mod cât se poate de practic.



În cele ce urmează vom puncta doua aspecte importante din cadrul Sf. Liturghii – cântarea psalmilor şi lecturile biblice, ca exponente ale Sf. Scripturii, de la înfiinţarea Bisericii şi până astăzi, în cadrul serviciului cultic.

Muzica. Liturghia s-a născut cântată şi nu s-a oprit vreodată din a fi cântată. Scopul este acela de a sublinia şi de a induce o anumită atitudine. Biserica s-a născut odată cu proclamarea faptelor minunate ale lui Dumnezeu de către neamuri (Fp. Ap. 2, 11). Atunci când Apocalipsa descrie diferitele grupuri ce cantă “Aliluia”, “Amin” şi alte astfel de imnuri lui Dumnezeu şi Mielului, autorul se foloseşte de propria experienţă pentru a descrie imaginea raiului . Muzicalitatea interioară a primelor capitole din Luca, dar şi anumite pasaje din epistolele pauline constituie mărturii cu privire la creativitatea primelor comunităţi creştine.
Trebuie menţionată totodată şi dimensiunea de comuniune pe care muzica o are. Încă din timpul lui Ignaţiu de Antiohia, cântatul pe o voce era o expresie a unităţii în diversitate. La puţin timp după numirea sa în scaunul episcopal, Sf. Ioan Gură de Aur a adresat aceste cuvinte mulţimii: `Psalmul pe care tocmai l-am cântat a strâns toate vocile şi a dat naştere unei cântări excepţionale; tineri şi bătrâni, bogaţi sau săraci, femei şi bărbaţi, sclavi sau oameni liberi – toţi au cântat o singură melodie. Toate inegalităţile sociale au fost şterse. Împreună facem un singur cor cu drepturi egale şi cu expresia pământului ce imită cerul. Aceasta este trăsătura nobilă a Bisericii` . Sf. Clement Alexandrinul declară că `trâmbiţa lui Hristos este Evanghelia. El a suflat în ea, iar noi am auzit-o` .
Liturghia poate fi sărbătorită şi fără muzică. Însă ar fi o mutilare, căci după cum spune Sf. Ap. Pavel `v-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească` (Evr. 12, 22). Cântecul lui Moise ce sărbătorea trecerea prin Marea Roşie a devenit cântecul Mielului: `Şi cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul` (Apoc. 5, 9).
Despre prozodia existentă în cântările bisericeşti – ca modalitate de transmitere emoţională a mesajului scripturistic au scris numeroşi imnologi şi istorici. Proclamarea adevărului Evangheliei prin intermediul ritmului şi al melodiei este susţinută de Melito de Sardes în omilii sau de Efrem Sirul în madrashele sale. Misionarii din toate timpurile s-au folosit de cântări pentru a promova adevarul Evangheliei. De fapt, acest aspect a cântărit greu în succesul reformei lui Luther şi a lui Calvin. Este impresionant însă că aceste realităţi au răzbătut şi dincolo de viaţa liturgică. Un exemplu îl consitutie în patrimoniul cultural mondial St. Matthew Passion (ger. Matthäuspassion) , operă semnată de Johann Sebastian Bach (1685 – 1750).
Într-un discurs susţinut în 1994, teologul german Johannes Baptist Metz declara că `limbajul rugăciunii este unul mai universal, mai emoţionant şi mai dramatic decât cel al teologiei actuale`. Biserica Ortodoxă a exploatat cu înţelepciune această transpunere a rugăciunilor inspirate de Sf. Scriptură în limbajul liturgic, iar acest lucru a conferit acestuia valoare teologică. Concluzia generală care răzbate din această atitudine este următoarea: nu există muzică religioasă de dragul artei, ci există ca expresie a Cuvântului.

Lecturile biblice. Lecturile scripturistice din cadrul Sf. Liturghii au fost preluate din practica iudeilor (Lc. 4, 16-17; Fp. Ap. 13, 27) . În timpul lui Iustin Martirul şi Filozoful, citirile aveau loc înaintea sfinţirii Darurilor: “Memoriile apostolilor şi scrierile profeţilor se citesc atât cât timpul permite” (I Apol., 67). În tradiţia antiohiană a celui de al patrulea secol creştin se menţionează citirile din Lege şi din profeti (aşa cum se făceau la sinagogă), urmate de una din Fapte şi mai apoi din Evanghelii (Const. Apos. 8.5.11). Citirile biblice din Vechiul Testament s-au păstrat mai ales graţie `hristologizării` lor: “Tot ceea ce s-a scris despre Mine în Legea lui Moise, în profeţi şi psalmi trebuie să se împlinească” (Lc. 24, 44). Importanţa citirilor din Sf. Evanghelie în cadrul Sf. Liturghii o subliniază Sf. Maxim Mărturisitorul (580-662 d. Hr). Acesta susţine că ascultarea pericopelor evanghelice este cu atât mai importantă cu cât devine un process vital şi transformator pentru cel prezent în biserică, deoarece solicită mutarea atenţiei de la realităţile seculare la viziunea Sf. Treimi Insăşi. Această transformare îl uneşte cu Dumnezeu .

Relaţia dintre Sf. Scriptură şi Sf. Liturghie

Relaţia dintre Sf. Scriptură şi Sf. Liturghie, sau în sens general dintre teologie – pentru că teologia pleacă de la adevărul scripturistic, şi adorarea lui Dumnezeu – pentru că expresia cea mai profundă a acesteia este fără îndoială Liturghia, este o problemă cât se poate de actuală. Liturghia în contextul actual a devenit o provocare teologică. Relaţia dintre cele două a fost analizata din două puncte de vedere diferite, dupa cum menţionează Alexander Schmemann .
A. Tipul patristic. Sf. Părinţi au subliniat o legătură organică între Scriptură şi Liturghie. “Lex orandi est lex credendi”. Ei nu `reflectă` asupra liturghiei. Pentru ei, aceasta nu este un obiect al analizelor teologice, ci mai degrabă o sursă vie pentru gândirea creştină. “Părerea noastră este conformă cu Euharistia, iar Euharistia este cea care ne formeaza părerea” susţine Sf. Irineu . Cu alte cuvinte adevărul teologic din cadrul revelaţiei divine (Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie) îşi găseşte autenticitate în Euharistie – ca punct central al Sf. Liturghii.
B. Tipul scolastic. Prin acesta, Schmemann nu se referă la o anumită şcoală sau curent, ci la o abordare teologică specifică atât Apusului, cât şi Orientului. Relaţia dintre teologie şi liturgică se inversează: din sursă devine obiect de analiză. Liturghia alimentează adevărul scripturistic cu `date`, însă metoda de analiză este una independentă de orice context al adorării.
În Iisus Hristos, Cuvântul/Logosul lui Dumnezeu se întrupează (In. 1, 1) şi, după cum punctează John Breck, puterea Cuvântului lui Dumnezeu devine vizibilă în minunile săvârşite de Iisus Hristos . Mai mult, Hristos este Evanghelia sau Cuvântul Adevarului (In. 14. 6). Relaţia dintre Cuvântul Întrupat şi cuvântul scris al Scripturii este una de complementaritate, pentru că acesta din urmă atestă dumnezeirea Mântuitorului. Totodata, Biserica L-a considerat dintotdeauna pe Hristos ca fiind centrul Sf. Scripturi. Plecând de la acest punct îşi dezvoltă Karl Barth teologia, şi tot de aici pleacă Fer. Augustin când susţine că predica bazată pe Sf. Scriptură este o `taină rostită` . John Breck vorbeşte la rându-i despre sinergia dintre iniţiativa divină (prezentă în Scriptură) şi receptivitatea umană.
Această problema a revenit în atenţia teologilor în mod deosebit după Conciliul II Vatican. Biserica Protestantă este nerăbdătoare să arate că predica se alatură – dacă nu chiar substituie tainele Bisericii. Biserica Catolică îşi arată interesul în a reda valoarea sacramentală a predicii, cu alte cuvinte se încearcă realizarea unui echilibru între `cuvânt şi altar`.

Câteva provocări actuale

Lumea de astazi ne obligă să facem faţă tensiunilor iscate de ridicarea unor probleme legate de limbajul liturgic – ca exponent al adevarului scripuristic.
• Tradiţionalitate şi contemporaneitate. Creştinismul are propria istorie, iar impactul propriei tradiţii este mai mult decât unul pozitiv. În acelaşi timp însă arhaismul limbajului liturgic poate afecta inteligibilitatea lui. Pe de altă parte, adorarea lui Dumnezeu nu se poate face în maniera unei conversaţii cotidiene.
• Sacru şi profan. Deşi mesajul lui Hristos este unul universal, iar Hristos are rolul de arhiereu al întregii creaţii, uniformitatea este o altă provocare într-o lume care nu mai aparţine creştinătăţii .
• Plural şi comun. Nivelul diferit de educaţie şi experienţele sociale şi culturale diferite face dificilă găsirea unui limbaj potrivit pentru a fi suficient de bogat pentru scopul adorării, însă şi accesibil în acelaşi timp.

Bibliografie


A. IZVOARE

*** Sfânta Scriptură, ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988
*** Liturghierul, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000
ATANASIE CEL MARE, SFÂNT, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, în Scrieri, vol.II, trad. de D. Stăniloaie, ed. Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988, 255 p.
CLEMENT ALEXANDRINUL, SFÂNT, Protrepticul, în Scrieri, vol.I, trad. de Pr. D. Fecioru, ed. Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, 431 p.

B. LUCRĂRI GENERALE

BRANIŞTE, Pr. Prof. Dr. ENE, Liturgica Specială, ed. Nemira, Bucureşti, 2002, 392 p.
CARAZA, Diac. Conf. Dr. IOAN, Sfânta Scriptura şi Sfânta Tradiţie în teologia patristica, ed. Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, Slobozia, 2004
PĂCURARIU, Pr. Prof. Dr. MIRCEA, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991, Bucureşti, vol. I, 544 p.

C. LUCRARI SPECIALE. ARTICOLE SI STUDII

BARTON, C. STEPHEN, The Cambridge Companion to the Gospels, Cambridge University Press, Cambridge, 2006, 283 p.
BRECK, JOHN, The Power of the Word in the Worshiping Church, St. Vladimir's Seminary, New York, 1986
CIOBOTEA, protos. DANIEL, Dumnezeu Cuvântul în cuvintele Scripturii în Teologie şi Viaţă, an V (1995), nr. 7-9, p. III-VIII.
IDEM, Liturghie Euharistică şi filantropie creştină – necesitatea unităţii dintre ele în Candela Moldovei, an XII (2003), nr. 10, p. 4-5
JONES CHESLYN, WAINWRIGHT GEOFFREY, YARNOLD SJ EDUARD, BRADSHAW PAUL, The Study of Liturgy, Oxford Univeristy Press, New York, 1992, 601 p.
SCHMEMANN ALEXANDER, Liturgy and Tradition, ed. St. Vladimir Seminary, New York, 1990, 157 p.
IDEM, Sacraments and Orthodoxy, ed. Herder and Herder, New York, 1965, 142 p.