Un profesor la facultate ne spunea: `Ba, visul meu e sa beau o cafea cu Dumnezeu… dimineata. Sa stam ca doi tovarasi, dimineata, la o cafea`. `Un pic cam agresiv in exprimare`, mi-am zis atunci, incantat insa de idée.
Ce bleg eram… Deloc agresiv. Tipul il includea pe Dumnezeu in viata lui, intr-un moment intim – o cafea dimineata. Nu vorbea despre Dumnezeul inaintea caruia strangi ochii cand te rogi seara, pentru a-l vizualiza cumva si despre care te intrebi daca iti aude rugaciunea. Nici o bariera… de cealalta parte a mesei, cu degete lungi si maini un pic ridate. Scoate limba dupa fiecare sorbitura pentru a-si linge picatura ramasa pe buza de sus. Se uita la noi cu ochi senini si oarecum curiosi. Sa stau la cafea cu El – nu cred ca exista sentiment de protectie mai mare. Fara dubii, fara rutina. Sa iti arate natural un titlu din ziar – poate viata unui om, la fel ca tine, si tu sa intinzi gatul pentru a vedea mai bine ce scrie.
Uitam uneori in cine credem. Vorbim despre El si polemizam despre cum este, cat de spectaculos si `inedit`. Il pierdem in cuvinte si in lumi abstracte despre cum ar trebui sa fim, pentru a-L multumi. Nu traim momentul pe care il avem alaturi de El. Sa tac naibii din gura si sa citesc cu El ziarul. Nu am de ce sa fac conversatie, pentru ca mi-e prieten. Tacerea nu e stanjenitoare, e placuta – ca poti sa auzi cum zdrobeste zatul intre dinti si lingurita cum izbeste peretii canii, amestecand inca in zahar. Iar cand te ridici de la masa - sa faci un lucru maret, un lucru bun, cu naturalete. Nu ar avea cum sa fie altfel: tocmai ai baut o cafea linistit cu Dumnezeu. Si fie ca te duci si dai bani unui copil sa isi cumpere o prajitura, fie ca pleci ca voluntar in Africa, o vei face ca si cand e de la sine inteles. Si ma gandesc, sper, ca daca as avea ocazia sa aud cum striveste Dumnezeu zatul intre dinti, ce zgomot m-ar mai afecta?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu