O lectura cu Herta Muller in trenul Focsani - Bucuresti

Herta Muller si viata ei in timpul regimului ceausit… Este o carte pe care sa o citesti in tren, pe ruta Focsani – Bucuresti. Via Ploiesti Sud. Si nu o zic cu o conotatie negativa. Cartea incepe bine, in timp ce ultimele lumini de la marginea orasului fac loc intunericului de pe campuri. Perfect pentru a-ti arunca privirea in geamul mare si a vedea ce fac tovarasii tai de calatorie.
Cartea incepe bine. O copilarie cu nunate interesante, cu proiectii si mai interesante. Un spatiu rural ce striveste, ce-si suge proprii locuitori intr-o eterna chemare a pamantului. Pamant - in sens de groapa, sicriu.
Un eseu frumos despre polivalentele cuvintelor. Despre sensuri, poezie si de ce expresii precum `vantul bate` sunt mai frumoase in romana decat in germana. Despre cuvinte in comunism. Si aici a pus punctual pe `i`. E o treaba cu Herta Muller….
Citesc un pasaj interesant despre o calatorie cu trenul a autoarei. Este vorba despre o femeie care mananca un corn si care, dupa fiecare inghitura, isi sterge firimiturile din poala. Undeva, in coltul gurii, ii ramane un firicel, de parca subiectul povestirii noastre ar fi inghitit o gaina si un fulg ii mai atarna inca. Acelasi tren, o alta femeie. Mananca si isi sterge firimiturile din poala abia dupa ce a terminat de mancat. `Care dintre cele doua tradeaza mai multa nesiguranta?` `Eu ce as face, cand m-as scutura?`
O intrebare pertinenta a autoarei ce ma face mai atent la vecinii mei de calatorie. In fata o studenta plinuta tocmai se muta cateva scaune mai incolo pentru a discuta cu o colega. Langa ea un baiat pe la vreo 21 de ani cu parul lucios, lins, dar strans cumva spre linia de mijloc a crestetului se joaca pe telefon. Langa mine, o tanara. Si ea plinuta. Poarta o maleta rosie, stransa. Fusta gri cu niste volanase negre. Dresuri negre cu modele `pantera`. Ghetute cu un mic model in dreptul gleznei. Ochelarii au rama aurie, subtire. Poarta o postea bej pe care o tine pe poale. Observ pe poseta o cartulie cu `Acatistul…` (indescifrabil). Pe masuta din fata ei are doua volume de Drept. Doua markere: unul portocaliu, altul verde. Le-a scos doar pentru a avea niste carti in fata. Citeste dintr-un pliant publicitar la Metro. Ceva mai tarziu scoate o punga de alune, iar cojile se strang morman pe pliant. Cu o mana sigura il strecoara sub scaun, in cosul de sub picioare. E clar. A mai fost cu rapidul. Privirea ignoranta se reflecta in luciul geamului. Raspunde la telefon.

Ea: Ai ajuns? Poti vorbi?
El (in telefon) (indescifrabil)
Ea: Ai mancat ciorba? Sa iti mai pui niste bors, daca e.
El (in telefon) (indescifrabil)

Ochii imi aluneca pe degetul inelar al mainii drepte. Verigheta groasa, lata, cu model si ceva pietricele. Semn clar al tinerilor casatoriti care vor sa isi depaseasca statul economic. Si, daca da Dumnezeu, cel social.

Ea: Ce au zis oamenii aia cu impartasitul? Ca ai zis o ora si te-ai dus la…

De ce oare toate preotesele din tren au nasul acvilin, privirea ignoranta si un pic mandra? Trenul a parasit de mult parohia sotului…. Ma rog…

Ea: Cum adica? Alta forma? Pai, suna la aia cu policandrele? Nea` Vasile ce a zis…

Herta Muller isi deapana spaimele si eroismul ce mi se pare un pic fortat. Femeia asta o fi iubit pe cineva in perioada asta? A facut, oare… Hmm, ceva se desprinde in tonul ei cand vorbeste despre amicul spanzurat de Securitate. Dosarul i-a fost clasat: sinucidere. Timpul pentru Herta Muller nu lasa loc pentru altceva decat pentru Securitate. Si cand vorbeste de scurta perioada de predat la gradinita, imparte copiii in doua: cei ai stabilor comunisti si cei care luau bataie cu batul. Mersul pe holul gradinitei ii aminteste autoarei de plansetele celor batuti si de faptul ca plansul devenea singurul lucru care ii definea ca persoana, intr-o uriasa tentativa de nivelare umana.
Nu am fost filat de Securitate, insa nu tin minte sa fi fost batut la gradinita. Ma rog…

Herta Muller scrie nemteste. Corect, fraze alcatuite perfect, imbinate perfect. Cumva insa nu traiesc prin cuvintele ei. E ca un legist care face recenzia unui cadavru deschis pe masa. Herta Muller este occidentala si, mai rau de atat, este nemtoaica. Nu transpira pasiune, viata sau imperfectiune. Si este trist, pentru om. Ca si lectura, cumva reuseste sa te faca sa citesti in continuare, iar faptul ca trenul intra in Bucuresti cu doar cateva zeci de pagini inainte de sfarsit, ma face sa zic ca nu e o carte rea. Dimpotriva.

Vecina in maleta rosie se ridica de pe scaun. Isi ia geaca de piele cu guleras de blana, baga cartile de Drept in geanta si isi verifica pentru ultima data telefonul. Ma gandesc daca ciorba aia ar mai fi avut nevoie de bors.

Pasagerul, ce poarta agale un rucsac ce contine `Regele se inclina si ucide` - Herta Muller, trece pe langa reclamele luminoase din Gara de Nord. McDonald`s, ceva magazine cu haine din nylon si ghetute cu modele. Ce `taran`, in cele din urma… Sa faci judecati de valoare cu privire la oameni pe care nu ii cunosti. Iar faptul ca pasagerul constientizeaza asta, il face in plus un `taran` mandru. Pe scurt, bucurestean.

Seducatoarea din Florenta - Salman Rushdie

Acelasi povestitor fantastic din `Versetele satanice`. Salman Rushie are rabdare cu scrisul. Incet, incet, creioneaza tabloul unei lumi fantastice, cu simtul artistic pe care doar un oriental il poate avea. Este inutil sa vorbesti intr-o incercare de recenzie a cartii `Seducatoarea din Florenta` despre impeltirea planurilor: real-imaginar, Occident-Orient, persoanalitati reflectate in oglinda (Garcia Marquez reuseste si el magistral asta in `Un veac de singuratate`). Este unitil sa vorbesti despre tablourile iubirii sau cele ale actiunii. Mi-ar fi foarte greu sa fac asta, pentru ca lectura romanului asta e ca un fum de tamaie. Te inconjoara vizual, iti satisface toate simturile olfactive si dupa ce trece ramai cu imaginea unei povesti pe care o stii, dar nu vrei sa o spui la nimeni... asa cum Vespucci(Mogor dell'Amore) se incapataneaza sa o faca.

Urmeaza...

"Atunci cand durerea sta sa se iveasca, un dram de curaj ajuta mai mult decat o gramada de stiinta, un pic de compasiune omeneasca mai mult decat o multime de curaj, si un strop din balsamul iubirii de Dumnezeu mai mult decat toate la un loc. Din toate relele, numai durerea e un rau sterilizat, dezinfectat. [...] Durerea poate si ea sa se repete, aidoma celorlalte rele, caci cauza primei dureri (boala sau o forta ostila) mai actioneaza inca: ea este insa total lipsita de tendinta de a prolifera prin sine insasi. Odata ce s-a ispravit, s-a ispravit, iar urmarea ei fireasca este bucuria."

Next on my reading list...

„Maestrul si Margareta” - Mihail Bulgakov

La venerabila varsta de 28 de ani (unii mai rautaciosi ar spune 29) am citit „Maestrul si Margareta”. Venerabila – pentru ca traiesc cu convingerea ca aceasta carte trebuia citita mult mai devreme… Insa si lectura tarzie are avantajele ei. Am descoperit in romanul lui Bulgakov o lume imbibata de sacru. Trebuie sa recunosc ca incepuse sa imi placa imaginea diavolului, asa cum era el prezentat in primele zeci de pagini. Woland capata dimensiunile absurde ale raului nejustificat, haotic, lipsit de cuvant; banal spus … RAU. Acest personaj, ce imi amintea de Joker din „The Dark Knight”, devenea fiinta ce nu are nevoie de justificari si care actioneaza sub impulsul, nu inconstient, al propiei firi nebadaioase. Woland devine insa mai mult de atat. Treptat, treptat, Diavolul si ciudata lui suita par sa actioneze sub un plan acceptat. Persoanele vizate merita toate sicanele, unele dintre ele tragice, ale celui numit Messire. Il vazusem cumva asa si in „Faust”… Raul devine in cele din urma un mesager al lui Dumnezeu. El asculta de porunca divina, o accepta cu obisnuinta unui „apropiat”.
Pe de alta parte, oarecum opusa, se afla imaginea lui Iisus, un om simplu judecat de „cruntul cavaler Pontius Pilat”. Stim insa ca El nu este doar atat… Prezentat banal in romanul Maestrului – o protoevanghelie in cele din urma, pana si procuratorul simte amprenta divinitatii a celui ce il condamna…. Nelinistit si cautand iertarea il gasim pana la sfarsitul romanului… Cel care il elibereaza nu este altul decat tamplarul rastignit intre doi talhari…:
„Dar spune-mi, te rog – si deodata chipul trufas devine rugator -, executia nici n-a avut loc , nu-i asa? Te implor, spune-mi – nu-i asa ca n-a avut loc?
- Ei, fireste ca n-a avut loc, raspunde cu glas ragusit insotitorul, ti s-a nazarit.
- Poti sa juri ca e asa? il roaga, obsecvios, barbatul in mantie alba.
- Jur, raspunde insotitorul, ai carui ochi, nu se stie de ce, zambesc.”

Poveste de iubire, romanul lui Bulgakov depaseste cadrele banalitatii… Undeva, povestea celor doi indragostiti ce au facut un pact cu diavolul, isi pierde din importanta. Este coplesitoare insa prezenta celui care dirijeaza viata unor oameni obisnuiti, cu pasiune si placerea lucrului bine facut… Imaginea raului pur pe care o cautam cu atata placere in primele pagini isi pierde din substanta… Ii lasa insa loc prezentei unui maestru de ceremonii care imi aminteste de imaginea ambigua a lui Dyonissos, un conglomerat al contrastelor – numai bun pentru anticii greci, dar si pentru viziunea romantata a unui cititor incantat de geniul lui Bulgakov.

Salman Rushdie - Versetele satanice

Probabil ca am eu o problema cu orientalii, insa „Versetele satanice„ a lui Salman Rushie este o carte extraordinara: un demers nebunesc in mijlocul naturii umane si/sau divine. Si/sau pentru ca pana la sfarsit nu am putut sa fiu foarte sigur daca Salman include vreo prezenta divina autentica in romanul lui sau am de a face cu nebunia unor personaje care isi atribuie legaturi cu asa-zisul Dumnezeu. Oricum, am reintalnit ideea unui Deus absconditus autentic.
Si/sau pentru ca mi-a fost creata in multe momente iluzia includerii notiunii de bine si rau in natura umana: Saladin revine la forma umana atunci cand undeva in interiorul lui realizeaza ca este rau si ca isi doreste sa faca rau. Forma hibrida pare ca i s-ar fi datorat tocmai luptei lui interioare de a se convinge ca este bun si cautarilor rationale de a justifica nemernicia unor actiuni pe care le-a suportat cu stoicism. Vorbeam de un Dumnezeu ascuns… il gasim in neputinta lui Gibreel de a controla autenticitatea si veridicitatea inspiratiei sale impuse intr-un mod mecanic chiar de cei carora li se releva. „Ingerul„ este doar un instrument in mainile celor care ii cer sa afle voia divina. El este vestitorul fortat al unui Dumnezeu pe care nu il cunoaste si de a carui existenta el insusi se indoieste. De aici, si riscul ca inspiratia sa nu fie una divina, ci una… satanica.
Cartea mai este un demers extraordinar in ceea ce priveste crearea unei lumi fantastice, intesata de patrunderi ale sacralitati, de zei apusi, de minuni si de rupturi temporare; este un univers captivant al ciocnirii mahomedanismului cu politeismul caruia i-a urmat. Este o critica a rigorismului religios, a atribuirii de etichete „solemn cerute de divinitate„ unor interese umane .
Cu toate acestea, Rushdie ramane un optimist religios, daca ar exista asa ceva. Naturaletea umana a ultimelor scene, gravitand in jurul mortii, ne readuce intr-o lume reala, concreta, certa, cu valori recastigate si mai presus de toate, cu viziunea unei existente superioare. „Lumea este locul a carui realitate o confirmam prin faptul ca murim in el„… iar realitatea lui Salman Rushdie este una ce cuprinde in privirea unui muribund o imagine ce ingrozeste chipul, dar il relaxeaza apoi cu un zambet.

`Scaunele` sau cum sa te deprimi placut

`Existenta noastra se poate incheia in aceasta apoteoza`, spune batranul in piesa `Scaunele` -- Eugen Ionesco, in regia lui Felix Alexa, cu Oana Pellea si Razvan Vasilescu in rolurile principale. Si nu are cum sa nu te buseasca tristetea cand vezi `apoteoza`. Am vazut piesa la Bulandra si mi-a placut. Mult… Magistral se aduna franturile realitatii existentei noastre: deosebirile dintre sexe, dialogurile inutile, politeturile, oamenilor carora le facem loc in viata noastra desi nu au ce cauta pe acolo, visurile de marire, izbucnirile de noblete, nostalgiile, umorul, amintirile – fie ele si trunchiate – o viata de OM prezentata dupa cum ar spune unii cu cinism. Eu ma rezum la o viata de OM, pentru ca daca atunci cand am citit piesa intr-adevar cinismul lui Ionesco m-a izbit cu justetea lui, acum, dupa piesa, m-am lasat umanizat de interpretarea actorilor. Si asta m-a facut mai trist. `Realitatea` atat de superficiala ce ne caracterizeaza este zdrunciata profund de niste scaune. Spatii goale, de non-sens, vid si inutilitate umplu din plin, palpabil acest grotesc spectacol pe care il putem numi generic propriul univers.
Cumva, totusi, am plecat de la spectacol cu o senzatie de optimism. Parca ai vrea sa faci mai mult, sa dai cu adevarat valoare propriului spectacol. Raman insa trist pentru ca stiu ca voi continua sa port dialoguri cu personae invizibile, voi rade ca prostul la `poante` ce in realitate nu au umor, voi vorbi cu nostalgie despre vechile iubiri si voi sustine ferm ca am ceva important de zis.

Orhan Pamuk - `Zapada`

`Zapada` lui Orhan Pamuk mi-a justificat aprecierile la adresa autorului, dupa lectura romanului de Nobel `Ma numesc Rosu`. M-a izbit aceiasi putere a detaliului, construit cu rabdare. Impactul vizual este si el remarcabil: o lume izolata, al carei univers pare a fi stapanit de zapada. O iarna grea, apasatoare blocheaza oraselul turcesc Kars, il arunca intr-o revolutie ce are la baza aceiasi ciocnire de mentalitati dintre Orient si Occident. Personajul principal, poetul Ka m-a impresionat prin `umanitatea` lui, asa cum a facut-o cel din `Pianistul`. Rasturnarile cronologice nu duc la pierderea suspansului, ci arunca sensuri mai adanci si o atentie sporita asupra lucrurilor in desfasurare. Este o poveste trista, deprimanta ce mi-a tinut de cald pret de vreo 2 saptamani. Timpul pare sa stea in loc in `Zapada`. In afara orasului, Ankara, Occidentul isi continua evolutia, in timp ce in Kars ceasul se opreste pentru a ne lasa sa privim in `tihna` la temerile unui om constient de viitorul esec, la conflictele ideologice ce doar acolo, in acel spatiu albit de ninsorile abundente, par justificate. Micul univers creat de Orhan Pamuk capata sens, traieste independent de lumea de afara.

`Ka, urmand sa isi iroseasca o buna parte din ultimii sai patru ani de existenta cu regrete si autoincriminari, avea sa recunoasca ulterior ca se folosise toata viata de obiceiul de a-i rani pe altii cu vorbe ca de o modalitate de a pune la incercare profunzimea dragostei ce i-o arata`.

`Ninsoarea ii trezea intotdeauna lui Ka o senzatie de puritate, sub imperiul careia erau uitate si puse sub obroc mizeria, noroiul si intunecimea orasului, dar in prima zi petrecuta la Kars, sentimentul de inocenta pe care il asocia, de obicei, cu zapada s-a facut nevazut.`

O seara cu Alexandru Stanescu

Il urasc pe Alexandru Stanescu. Nu inteleg de ce a trebuit sa ma duc in seara asta la ICR sa vad doua filme – scurtmetraje pe care el le-a realizat. Primul dintre ele - `Generatia desenelor animate` m-a smuls din cotidianul meu `capitalist` - cum l-ar numi el, din universul meu dedicat muncii si mai putin caracterizat de visare. Nu inteleg de ce a trebuit sa imi aduca el aminte, intr-un ritm alert, cu umor, ironie si nostalgie despre o vreme in care eram cu adevarat liber. Vorbesc de o vreme in care ma identificam cu Michelangelo din `Testoasele Ninja`, in care tipam cat ma tineau plamanii dupa sora-mea la 7 si ceva seara: `Deeeeseeeeneee animaaaateeee`. M-a obligat sa retraiesc vremurile in care ma topeam dupa vocea unui ratoi pe nume Donald, dupa un soarece ce isi accepta cu seninatate mioritica destinul crunt in fata unui pisoi pus pe sotii. Nu inteleg de ce a trebuit sa vad cum vreo suta de oameni exclama ca niste copii `Daaa, ce tare era asta`, sa ii faca sa uite ca sunt oameni maturi si ca maine trebuie sa se duca la serviciu pentru o cariera cat mai acceptabila.
Cel de al doilea film - `Bucurestiul traieste` nu a facut nimic altceva decat sa ma convinga ca Alexandru Stanescu este un `ratat` al zilelor noastre, un tip care se incapataneaza sa vada ceva frumos in viata asta. M-a plimbat printr-un Bucuresti urat, murder pe care el iubeste. Nu inteleg, din nou, de ce a trebuit sa imi prezinte cladiri vechi cazute in paragina, cu nostalgie, de parca, ar mai avea o importanta ca sunt in picioare. Daca ar fi dupa mine, le-as darama si as face office buildinguri, cu geamuri curate si birouri ce isi asteapta cumintii stapanii, insufletite doar de LED-urile LCD-urilor ce palpaie cumniti o lumina verde-albastra. Daca ar citi chestiile astea, i-as reprosa in fata: `Ce crezi, ma, ca m-a dat gata faza aia cu nenea ala de nu isi arata fata tot filmul? Ala, de e filmat doar din spate… Sau aia cand se ridica pe rand si pleaca, ca un semn al unei epoci apuse ce mai traieste doar in generatia asta de a prins vremurile `alea`?` Nu, nu m-a impresionat. Nu mi-a placut nici propozitiile continuate de fiecare protagonist in parte, de parca in toti ar fi trezit aceleasi amintiri o anumita chestie banala, precum niste desene animate... Nu mi-a placut nici faptul ca am ramas dupa filme cu impresia ca ar trebui din cand in cand sa opresc oameni pe strada si sa ii intreb de una de alta, de parca mi-ar pasa. Eu, omul care nu mai vrea sa viseze sau sa priveasca cu optimism viata asta ce nu ne poate oferi nimic altceva decat cumparaturi in hypermarket, omul autosatisfacut de un salariu ce ma tine lipit de un scaun modern, imitatie de piele, nu am cum sa il inghit vreodata pe flacaul asta.

Ioan Grosan - `Caravana Cinematografica si alte povestiri`

`L-ar tine minte lumea, c-ar tine minte povestea. Totul e sa ai o poveste. Nu te mai uita nimeni. Da` daca n-ai o poveste sau ai una prea simpla, lumea isi aduce aminte de tine tot mai rar, poate neamurile, poate cunoscutii, poate vreo femeie care a tinut la tine fara sa stii si dupa aceea te scurgi, te duci din mintea tuturor`, isi spune preotul Emilian – personaj din nuvelele lui Ioan Grosan.
Am citit povestirile lui Grosan, stranse in `Caravana Cinematografica si alte povestiri`, povestiri ce reflecta exact opusul discursului de mai sus, al preotului de la tara ce isi traieste dragostea vinovata cu `amarata` Ana. Grosan demonstreaza ca in `banalul` cuvintelor, al normalitatii personajelor, se ascunde o poveste, o lume colorata ce merita vazuta de cititor. Tema intr-adevar nu conteaza in literatura. Tema isi capata importanta si este valorificata de literatura, iar Ioan Grosan demonstreaza asta. Personajele centrale din `Insula`, `Caravana Cinematografica`, `Marea Amaraciune`, `Spovedanie` se cauta cu nostalgie. Este demersul unor finite neimplinite ce ajung prin `extraordinara banalitate` a unor relatii interzise, a unor actiuni `comune` la propria definitie. E o carte ce te cufunda in nostalgie, intr-un gust amarui pe care il cautam atunci cand totul merge `bine`.

`Ma numesc Rosu` de Orhan Pamuk - sau cum sa `pictezi` o carte

Cu oarecare strangere de inima am inceput sa citesc `Ma numesc Rosu` de Orhan Pamuk; cu strangere de inima pentru ca au fost ceva discutii referitoare la valoarea cartii. Nu am citit (cred) nici una dintre lucrarile concurente la vremea aia (2006) in ceea ce priveste premiul Nobel pentru literatura. Insa asta e o carte de Nobel. Cu rabdare pe care doar un `oriental` o poate avea, Pamuk contureaza in culori vii un tablou al dragostei, al mortii, al luptei dintre Orient si Occident. Subiectivismul (pt. ca fiecare capitol este descris din perspectiva unui anumit personaj) creioneaza o miniatura de basm – cu obiecte insufletite, ganduri patimase, erotism privit prin valul unei femei musulmane. Poate ca autorul tradeaza, asemeni miniaturistilor din Istanbul, valorile lumii islamice, insa antagonismul dintre `comunismul` oriental si `individualismul` occidental, intre idea obiectului si obiectul in sine, face din cartea lui o pata de culoare in peisajul gri al literaturii contemporane.

`Luminta, mon amour` de Cezar Paul-Badescu

Am citit ieri dupa-amiaza `Luminita, Mon Amour` de Cezaur Paul-Badescu. A meritat sa o citesc. Nu stiu daca am citit un roman de dragoste, unul religios sau psihedelic – asa cum pompos este descris pe coperta. Am citit povestea unui om care are talent in a scrie. Asa cum el insusi zice in episodul cu Liza Minnelli - nu stiu de ce simtim nevoia sa ne insusim mesajul unei lucrari (`Asta pentru mine a zis-o`), insa locurile si oamenii sunt cat se poate de reali ca sa nu ii fi `intalnit`. Nu am cum sa judec personajul (autorul) pentru ca nu toate povestile sunt cu eroi, iar dezamagirea face parte din peisajul realist al lumii. Am fost dezamagit de experienta religioasa traita si m-a surprins inchistarea unui om care vorbeste cu non-salanta, in schimb, despre orgasme-multiple. Insa savoarea cartii nu sta in personaj, care se scufunda, cum altfel, in banalitatea unei vieti commune. Ceea ce face unica povestea, presupun, este modul in care este spusa. Cezar Paul-Badescu, redactor, redactor-sef etc, traieste `banalitatea` unei drame care merita auzita doar pentru ca este spusa altfel. In rest – sarcasm, disperare, fierbinteala unei lovituri in buza – bine-ai venit in viata. Doriti desert?

Nostalgia originilor - recenzie

Lucrarea supusa recenziei de fata - `Nostalgia originilor` de Mircea Eliade este reprezentativa incercarilor prolificului autor de a reflecta modul in care acesta isi concepe intregul demers fenomenologic - imprimarea sacrului in istorie. Importanta acesteia depaseste consecintele benefice asupra domeniului in sine, ele facand trimitere la redescoperirea de sine a omului contemporan, la criza in care acesta s-a afundat negand propria apartenenta la ceea ce numim `sacru`.
Opera este impartita in 8 capitole care abordeaza fenomene aparent nelegate intre ele. Trebuie insa sa mentionam ca abordarea lui Eliade este una ce urmeaza un fir logic, incepand de la tentativele omului de a defini religia si mai ales de a-i stabili originile pana la dualismul religios (ultimul capitol se intituleaza `Prolegomene la dualismul religios: diade si polaritati`).
Primul capitol aduce in atentia cititorului o noua perspectiva de abordare pe care istoricul religiilor (si Eliade isi arata nemultumirea fata de `saracia` ce caracterizeaza aceasta sintagma) trebuie sa si-o insuseasca. Este vorba in primul rand de importanta tot mai evidenta a religiilor asa numite `primitive` care tind sa isi depaseasca in prezent `rolul pasiv` pe care l-au avut in cadrul acestei discipline si sa poarte un rol cat mai activ. Pe de alta parte, analiza obiectelor de studiu trebuie sa se supuna unor criterii ce fac referire la depasirea temporala a valabilitatii acestora. Cu alte cuvinte, `datul religios isi reveleaza semnificatia sa profunda doar atunci cand este considerat in planul sau de referinta si nu cand este redus la unul sau altul din contextele sau aspectele sale secundare` (M. Eliade, Nostalgia originilor`, p. 21, ed. Humanitas, Bucuresti, 1994). Asadar, cade in sarcina cercetatorului istoriei religiilor sa isi asume acest rol, de a contura de fapt o `antropologie filozofica`, cu alte cuvinte un nou gen de umanism - `a deveni constient de modul sau de a fi, a-si asuma propria prezenta in lume constituie pentru om o experienta religioasa`.
Capitolul 2 constituie o trecere in revista a evolutiei metodologice a disciplinei, incepand cu 1912 – an in care Emile Durkheim isi publica `Formes elementaires de la vie religieuse`. Este totodata si perioada lui Schmidt, Freud si Jung. Eliade trece in revista succint directile urmate de diferiti autori si mai ales aparitia `curentelor`, de la scoala sociologica – reprezentata de Durkheim, pana la disputa dintre `fenomenologi` si `istoricisti`. Sunt analizate drumurile deschise de Rudolf Otto (cu al sau `mysterium tremendum` - experienta numinosului), Pettazzoni sau Dumezil (in ceea ce priveste religiile indo-europene).
Capitolul 3 ne prezinta o incursiune in dorinta tot mai acerba a omului, incepand cu Marsilio Ficino si legatura pe care acesta a avut-o cu Corpus Hermeticum – colectie alcatuita de egipteanul Hermes. Aceasta ar fi continut cea mai veche revelatie, care `l-a precedat pe Moise si l-a inspirat pe Pitagora si pe Platon si pe magii persani`. Interesul pentru hermetism este justificat de catre Eliade prin aspiratia omului Renasterii catre o revelatie promirdiala, care sa poata include nu numai pe Moise si Cabbala, ci si pe Platon, dar mai ales religiile pline de mister ale Orientului. Este totodata vorba de reactia la conceptia teologica promovata in Evul Mediu. Si aici facem referire la oameni precum Giordano Bruno, Pico sau Campanella. Urmeaza perioada de inceput a istoriei comparate a religiilor, catre mijlocul secolului al XIX-lea (Auguste Compte, Max Muller, Ernst Haecckel etc). Acum devin cunoscute `isteriile` teozofice si spiritismul familiei Fox. Obsesia originilor isi va lasa amprenta si asupra unor autori precum Andrew Lang – cel care emite ipoteza plasarii Marelui Zeu la inceputul unei istorii religioase, nu la sfarsitul ei. Mircea Eliade observa chiar unele similitudini intre Lang si Freud. Lang incadra existenta Marilor Zei printre primitivi, ceea ce a insemnat totodata si moartea lor – desi acesta nu a sustinut in mod direct o astfel de idee. Pe de alta parte, Nietzsche proclama moartea lui Dumnezeu. La amandoi putem vorbi despre un `deus otiosus` - care devenit din ce in ce mai inaccesibil, a disparut din viata religioasa a primitivilor, facand loc unor zei mult mai apropiati omului – zei ai fecunditatii, sau ai razboiului (uneori unul si acelasi).
Cel de al patrulea capitol incearca sa explice cititorilor cum s-a ajuns la actuala directie in cercetarea istoriei religiilor, o implicare mult mai timida a exponentilor actuali fata de ilustrii sai predecesori (si Eliade aminteste pe Frazer, Lang si Muller). Explicatie oferita consta in ezitarea cercetatorilor de a valoriza din punct de vedere cultural roadele muncii lor. Nu este vorba asadar, conform autorului, de o lipsa de interes mai mica, ci doar de imputinarea materialului de sinteza in favoarea celui de analiza, fragmentar. Iata ce se intreaba Eliade: `Imi este greu sa cred ca, traind intr-un moment istoric ca al nostru, istoricii religiilor nu vor lua in considerare posibilitatile creatoare ale disciplinei lor. Cum se pot asimila culturalmente universurile spirituale pe care ni le deschid Africa, Oceania si Asia de Sud-Est? Toate aceste universuri spirituale au o origine si o structura religioasa; daca nu sunt abordate din perspectiva istoriei religiilor, ele vor disparea ca universuri spirituale si vor fi reduse la treapta de simple date privind organizarile sociale, regimurile economice...`.
In capitolul urmator se trateaza despre functia si sensul mitului, in mod deosebit al celui cosmogonic. Aici, autorul nostru nu pierde ocazia de a readuce in atentia cititorului importanta pe care mitul cosmogonic o are in cadrul societatii respective – marcand etapele importante ale vietii, de la nastere, casatorie si culminand cu moartea. Trebuie subliniat modul in care moartea este conceputa, si anume ca o trecere spre o viata noua, mai bogata si `mai adevarata`.
Din punct de vedere personal, cel mai interesant capitol al lucrarii - `Paradis si utopie: geografia mitica si eshatologie` este caracterizat de spiritul obictiv de analiza a unor aspecte ce tin in mod special de societatea contemporana. Este vorba de o incursiune in dorinta `spatiala` a omului de a-si regasi paradisul pierdut. Este vorba de mentalitatea ce a stat la baza migratiei catre pamantul nou – descoperit de Columb. America se prezenta in conceptia europenilor ca fiind un paradis terestru. Exploratorul insusi isi asuma un rol eshatologic in economia acestui eveniment. Colonizarea are la baza ideea reinoirii lumii crestine, o reincepere a istoriei sacre. Eliade nu uita sa sublinieze si rolul pe care Reforma l-a jucat in aceasta mitizare a continetului american. Sunt analizate starile ce au caracterizat miscarile puritane din Anglia si aduse in State – in `modul de viata american` - asa cum este el reflectat in cele din urma in operele mai multor scriitori americani (vezi subcapitolul `Nostalgia adamica a scriitorilor americani`).
`Initierea` este incadrata succint ca apartinand celor trei mari categorii: riturile de pubertate, societatile secrete (fie ele de barbati sau de femei) si samanismul. In descrierea acestora, autorul se foloseste de exemple actuale intalnite in societatile religioase australiene. Este realizat totodata o linie evolutiva a misteriilor – de la cele antice (asa cum erau ele percepute de lumea greco-romana) pana la cele tibetane.
Ultima parte prezinta o analiza a dualismului, a antagonismului unor categorii religioase. Si amintim pe Varuna si Mitra, yin si yang, antagonismul din cosmogonia californiana: Dumnezeu si vrajmasul sau, tricksterul etc. Oricum, autorul distinge doua categorii de polaritati – cosmice si cele legate in mod direct de conditia umana. Acestea, dincolo de opozitia dintre ele , prezinta de fapt un ansamblu, ele coexistand in mod paradoxal intr-o `coincidentia oppositorum` - cum o numeste Eliade.