ARCA

Felicitari. Asteptam soare si... godspeed.

Details HERE.

Sa vedem ...

`În numele valorilor adevărate, Jurnalul Naţional porneşte Mişcarea de rezistenţă. O mişcare cu dimensiuni culturale, dar şi sociale, într-o anume măsură politice, dar şi comerciale. Prin toate mijloacele pe care le avem la dispoziţie: ziar, TV, internet, radio, până la acţiuni de gherilă şi manifeste. Cu toate forţele: de la lideri de opinie până la susţinători, sponsori şi parteneri, persoane fizice sau juridice.` Marius Tuca

Urmeaza...

"Atunci cand durerea sta sa se iveasca, un dram de curaj ajuta mai mult decat o gramada de stiinta, un pic de compasiune omeneasca mai mult decat o multime de curaj, si un strop din balsamul iubirii de Dumnezeu mai mult decat toate la un loc. Din toate relele, numai durerea e un rau sterilizat, dezinfectat. [...] Durerea poate si ea sa se repete, aidoma celorlalte rele, caci cauza primei dureri (boala sau o forta ostila) mai actioneaza inca: ea este insa total lipsita de tendinta de a prolifera prin sine insasi. Odata ce s-a ispravit, s-a ispravit, iar urmarea ei fireasca este bucuria."

Next on my reading list...

„Maestrul si Margareta” - Mihail Bulgakov

La venerabila varsta de 28 de ani (unii mai rautaciosi ar spune 29) am citit „Maestrul si Margareta”. Venerabila – pentru ca traiesc cu convingerea ca aceasta carte trebuia citita mult mai devreme… Insa si lectura tarzie are avantajele ei. Am descoperit in romanul lui Bulgakov o lume imbibata de sacru. Trebuie sa recunosc ca incepuse sa imi placa imaginea diavolului, asa cum era el prezentat in primele zeci de pagini. Woland capata dimensiunile absurde ale raului nejustificat, haotic, lipsit de cuvant; banal spus … RAU. Acest personaj, ce imi amintea de Joker din „The Dark Knight”, devenea fiinta ce nu are nevoie de justificari si care actioneaza sub impulsul, nu inconstient, al propiei firi nebadaioase. Woland devine insa mai mult de atat. Treptat, treptat, Diavolul si ciudata lui suita par sa actioneze sub un plan acceptat. Persoanele vizate merita toate sicanele, unele dintre ele tragice, ale celui numit Messire. Il vazusem cumva asa si in „Faust”… Raul devine in cele din urma un mesager al lui Dumnezeu. El asculta de porunca divina, o accepta cu obisnuinta unui „apropiat”.
Pe de alta parte, oarecum opusa, se afla imaginea lui Iisus, un om simplu judecat de „cruntul cavaler Pontius Pilat”. Stim insa ca El nu este doar atat… Prezentat banal in romanul Maestrului – o protoevanghelie in cele din urma, pana si procuratorul simte amprenta divinitatii a celui ce il condamna…. Nelinistit si cautand iertarea il gasim pana la sfarsitul romanului… Cel care il elibereaza nu este altul decat tamplarul rastignit intre doi talhari…:
„Dar spune-mi, te rog – si deodata chipul trufas devine rugator -, executia nici n-a avut loc , nu-i asa? Te implor, spune-mi – nu-i asa ca n-a avut loc?
- Ei, fireste ca n-a avut loc, raspunde cu glas ragusit insotitorul, ti s-a nazarit.
- Poti sa juri ca e asa? il roaga, obsecvios, barbatul in mantie alba.
- Jur, raspunde insotitorul, ai carui ochi, nu se stie de ce, zambesc.”

Poveste de iubire, romanul lui Bulgakov depaseste cadrele banalitatii… Undeva, povestea celor doi indragostiti ce au facut un pact cu diavolul, isi pierde din importanta. Este coplesitoare insa prezenta celui care dirijeaza viata unor oameni obisnuiti, cu pasiune si placerea lucrului bine facut… Imaginea raului pur pe care o cautam cu atata placere in primele pagini isi pierde din substanta… Ii lasa insa loc prezentei unui maestru de ceremonii care imi aminteste de imaginea ambigua a lui Dyonissos, un conglomerat al contrastelor – numai bun pentru anticii greci, dar si pentru viziunea romantata a unui cititor incantat de geniul lui Bulgakov.

Astazi, in Bucuresti, D-na Ghica

Salman Rushdie - Versetele satanice

Probabil ca am eu o problema cu orientalii, insa „Versetele satanice„ a lui Salman Rushie este o carte extraordinara: un demers nebunesc in mijlocul naturii umane si/sau divine. Si/sau pentru ca pana la sfarsit nu am putut sa fiu foarte sigur daca Salman include vreo prezenta divina autentica in romanul lui sau am de a face cu nebunia unor personaje care isi atribuie legaturi cu asa-zisul Dumnezeu. Oricum, am reintalnit ideea unui Deus absconditus autentic.
Si/sau pentru ca mi-a fost creata in multe momente iluzia includerii notiunii de bine si rau in natura umana: Saladin revine la forma umana atunci cand undeva in interiorul lui realizeaza ca este rau si ca isi doreste sa faca rau. Forma hibrida pare ca i s-ar fi datorat tocmai luptei lui interioare de a se convinge ca este bun si cautarilor rationale de a justifica nemernicia unor actiuni pe care le-a suportat cu stoicism. Vorbeam de un Dumnezeu ascuns… il gasim in neputinta lui Gibreel de a controla autenticitatea si veridicitatea inspiratiei sale impuse intr-un mod mecanic chiar de cei carora li se releva. „Ingerul„ este doar un instrument in mainile celor care ii cer sa afle voia divina. El este vestitorul fortat al unui Dumnezeu pe care nu il cunoaste si de a carui existenta el insusi se indoieste. De aici, si riscul ca inspiratia sa nu fie una divina, ci una… satanica.
Cartea mai este un demers extraordinar in ceea ce priveste crearea unei lumi fantastice, intesata de patrunderi ale sacralitati, de zei apusi, de minuni si de rupturi temporare; este un univers captivant al ciocnirii mahomedanismului cu politeismul caruia i-a urmat. Este o critica a rigorismului religios, a atribuirii de etichete „solemn cerute de divinitate„ unor interese umane .
Cu toate acestea, Rushdie ramane un optimist religios, daca ar exista asa ceva. Naturaletea umana a ultimelor scene, gravitand in jurul mortii, ne readuce intr-o lume reala, concreta, certa, cu valori recastigate si mai presus de toate, cu viziunea unei existente superioare. „Lumea este locul a carui realitate o confirmam prin faptul ca murim in el„… iar realitatea lui Salman Rushdie este una ce cuprinde in privirea unui muribund o imagine ce ingrozeste chipul, dar il relaxeaza apoi cu un zambet.

Fairplay

Am urmarit in ultimele zile diverse emisiuni, stiri si `discutii` despre post. Intr-una dintre ele (il felicit pe Alexandru Rosu) s-a discutat despre intinderea postului Pastilor – al paresimilor. Cele 40 de zile la care face referire denumirea latina se intind pana in sambata lui Lazar, inainte de Florii. Saptama Patimilor este detasata asadar de postul paresimilor (lucru evidentiat si de ritualurile liturgice). Sigur, Saptama Patimilor ramane prin excelenta o saptamana de post. Diferenta frumoasa pe care eu o vad intre cele doua posturi este una ce consta in cele din urma in altruism. Mai exact, daca in cele 40 de zile de post ne straduim sa ne induhovnicim, sa ne aplecam cu mai multa atentie asupra ascensinii spirituale PERSONALE, in Saptama Patimilor postul este unul de solidaritate in cele din urma fata de suferintele Mantuitorului. Este o perioada prin excelenta `de aducere aminte`. Din punctul asta de vedere, sensul altruist al postului (care exista fara indoiala si in cele 40 de zile premergatoare) se adanceste. Avem ocazia in Saptamana Patimilor sa fim alaturi de Omul care se rastigneste pentru noi prin mica noastra farama de asceza. Imi place sa cred ca in Saptama Patimilor renunt practic la postul personal si la scopurile acestuia si tin post pentru EL. Din solidaritate, din recunostinta… vad chestia asta ca pe o renuntare la propriul post pentru a ne adanci in postul ALTUIA si nimic nu poate fi mai altruist de atat. Daca vorbim de post ca despre o lupta, iar postitorii sunt atleti, in Saptamana Patimilor ne oprim din cursa asta. E ca si cum cu cativa pasi inainte de linia de sosire, te-ai opri din fuga si te-ai intoarce pentru a ridica un alt sportiv de jos, pentru a fi alaturi de el. Este tot un efort in sensul formal, numai ca nu mai fugi in virtutea aceleiasi motivatii. Motivatia devine brusc superioara, pentru ca in plan personal, orice ar spune deontologia teologica, `cununa` victoriei sfarsitului de post va fi una purtata, fie si intr-un plan subconstient, cu mandrie. Exista insa asadar aceasta intorsura. Pe ultima suta de metri, `cununa` victoriei se estomeaza. Renuntam la chestia asta `doar` pentru a posti pentru El, pentru suferintele Lui, din solidaritate. Din punctul asta de vedere, sensul altruist al postului (existent in toate cele 40 de zile) este valorificat abia in Saptamana Patimilor. Ne oprim inainte de linia de finish si o luam la fuga `inapoi` sa ridicam pe un altul – sa ii fim alaturi, sa nu fie singur. Il poti numi `fairplay`…

Echilibru

Traiesc in Bucuresti, Romania. Reusesc sa adorm noaptea tarziu, mult mai tarziu decat dupa ce il aud pe Badea zicand `… si asta ne ocupa tot timpul`. Merg zilnic cu masina la serviciu printr-o jungla. Vad oamenii ce scuipa pe jos si a ajuns sa imi fie frica sa ii fac semn vreunuia sa isi ridice hartia ce i-a `scapat` pe jos. Vad stiri cu oameni ce se arunca de la vreun etaj superior pentru ca au rate la banca. Vad tineri de varsta mea care atunci cand ies in oras vorbesc de noi metode de facut bani, femei ce vorbesc cu tristete ascunsa despre dreptul la `casual sex`. Sunt lucruri care ma cufunda intr-o stare adanca de resemnare si de lipsa de orogliu.
Undeva in spate la British Council, intr-o casa ce peste cativa ani ar trebui sa devina muzeu, sta un `anumit` Serban Papacostea. Domnul academician ma primeste de fiecare data cu biscuti glazurati cu ciocolata, in boluri mici, asezate atent pe servetele. In camera de lucru stau carti asezate in rafturi generoase, pe colectii: germana, franceza, pe ici pe colo cate o poza de familie. Intr-un jilt mare de lemn, prea larg pentru a strange corpul slab al unui om, academicianul Papacostea imi vorbeste cu patos despre Stefan cel Mare. Nu pot sa nu observ papucii rosi sau lipsa unui nasture la sacou. `Vedeti dumneavoastra, pentru mine este o enigma…` si casc ochii atent la omul care a studiat si a publicat enorm pe acest subiect. `Intr-o tara atat de mica, atat de amarata, omul asta a reusit sa se faca cunoscut unei lumi intregi…` si ochii i se aprind contrastant cu mici licariri ce nu se preling peste cearcane.
`Am stat de la 12 ani mult timp prins intr-un corset de ghips din cauza problemelor la coloana. Nu am putut sa bat mingea cu ceilalti copii si cascam ochii la musafirii tatalui meu, asa l-am cunoscut pe generalul Averescu.` Mi-a povestit cum a fost retinut de militie prin anii `60. `Ieseam de la bilbioteca institutului si citeam o carte nerabdator inca de pe strada. M-au dus la sediu, apoi la Jilava si mi-au dat sase luni de munca la canal. Abia ii dadusera drumul. Aveam norma 4 metri cubi de sapat cu tarnacopul, iar pamantul trebuia sa il car cu o roaba pe un deal ce devenea din ce in ce mai inalt. Nu aveam nici o sansa… As fi murit acolo, cu coloana mea. M-a vazut un subofiter si subpretext ca are nevoie de mine m-a mutat la bucatarie. Si acolo era munca grea, dar nu ca afara. As fi murit…`
`V-ati gandit sa scrieti toate astea?`
`M-am gandit daca sa le scriu sau nu… Inca nu m-am hotarat… Ehh… Vedem noi…`, si imi dau seama ca acest om e mult mai tanar decat mine in multe privinte. Despre arestul lui a gasit de cuviinta sa scrie intr-o lucrare despre comunism un scotian. Timp de o ora jumate acest om a reusit cumva miraculos sa ma faca sa uit de jungla de afara pe care o numesc tara mea. M-a facut sa ma simt mandru ca sunt roman si ca am un trecut. Pentru mine astfel de lectii in plan personal echivaleaza cu un geam inchis inainte ca cineva sa se arunce pe el, cu o hartie ridicata de jos, cu un gest de politete si ceva mai mult.

Rasinari, Sibiu

Exista un loc in Ardeal ce nu trebuie ratat. La vreo 15 km de Sibiu se afla Rasinari, o comuna mare, cu case tipic ardelenesti, in culorile alea verzui, caramiziu sau albastru pe care timpul a lasat o amprenta frumoasa. Prins intre niste dealuri impadurite (aflu de la preotul din sat ca unul se cheama `Dealul Cosma` si ca aici si-ar fi pus Buccow tunurile prin secolul XVIII), satul iti da ocazia sa vezi niste lucruri deosebite. Scopul vizitei mele a fost unul de lucru si a vizat mormantul lui Andrei Saguna, aflat langa biserica cu hramul Sf. Treime.



Nu aveam habar ca langa aceiasi biserica se afla si mormantul parintilor lui Cioran - tatal fost protopop in localitate.
















Nu aceasta este insa cea mai frumoasa biserica de aici. Relativ aproape se afla biserica cu hramul Cuv. Parascheva.




De monumentul istoric se leaga cateva lucruri inedite. De exemplu pictura. Aici se afla una dintre putinele reprezentari ale unui sfant cu cap de animal. Este vorba de Sf. Hristofor, care are cap de miel.




Legenda spune ca acest sfant era de o frumusete rar intalnita, un adevarat Adonis. Pentru a nu fi apreciat in mod exagerat din cauza frumusetii sale, Hristofor s-a rugat lui Dumnezeu sa ii schimbe infatisarea, iar rugaciunile lui au fost ascultate. Infatisarea sa s-a schimbat dramatic, iar pictorul a exagerat aceasta transformare si l-a reprezentat cu cap de miel.

O alta scena rar intalnita in biserici este roata vietii – ce prezinta omul de la nastere pana la moarte si lupta lui cu incercarile.














Faptul ca pictorii erau oameni hotarati se vede pe peretele exterior. Un loc de pe lateralul bisericii a ramas nepictat. Aici se vede o inscriptie cu litere chirilice `A cerut, nu a platit`.





Localnicul care se invoise sa plateasca pictura locului respectiv nu a mai platit, iar pictorul s-a simtit obligat sa justifice golul ramas si nu a mai vrut nici in ruptul capului sa il picteze. Aaa, in tinda bisericii se poate vedea o bucata de tavan picata. Am intrebat de ce si raspunsul a venit prompt. `Aici s-a spanzurat Albulescu`. Ce? `Da, au facut un film si intr-una din scene personajul lui Albulescu era spanzurat la intrarea in biserica. Au batut un cui mare de care sa lege funia si asta a iesit cu tot cu o bucata de tavan`. Mai poti vedea tot in zona una dintre cele mai vechi case din localitate, o resedinta episcopala (la vremea respectiva, sasii nu au fost de acord ca episcopul ortodox sa locuiasca in Sibiu si asa a fost nevoit sa isi cumpere o locuinta in Rasinari), un muzeu si o expozitie de icoane pe sticla… astea dincolo de privelistea superb pe care o poti avea din clopotnita bisericii si nu numai.



La plecare, am vazut pe una dintre portile alea de lemn un anunt: `Vand palinca si slanina`. Nu am mai reusit sa conving soferul sa opreasca…

Valoarea scrisului

Din ciclul `stiati ca...`. Primii mesteri tipografi se ingrijeau sa tipareasca cartile imitand cat mai mult posibil caracterele scrise de mana (asa cum le vedem pe manuscrise). Un bun exemplu il constituie un Apostol tiparit de catre Dimitrie Liubavici (singurul exemplar din Romania se afla la Biblioteca Nationala) care a reprodus exact letrina (litera mare, de obicei scrisa cu culoare, de la inceputul unui capitol) dintr=un Apostol mai vechi - de secol XV.
In poza, cel de sus este Apostolul manuscris, iar jos cel al lui Dimitrie Liubavici.