Dreptul de a fi frustrat

Mana i se ridica elegant, nici prea grabita, nici neglijent. Degete lungi salta palaria de paie asortata cu pantalonii bej. Corpul i se accelereaza putin: nici sa fuga, dar nici sa para ca doarme pe trecerea de pietoni.
M-am gandit la gestul frumos de a multumi pentru o banala cedare de prioritate. Poate fi o discutie serioasa, pentru ca notiunea de `drept`, `drepturi`, in mintile noastre pline de frustrari, s-a golit de cel mai frumos substrat – acela de recunostinta.

Presupun ca exista o `evolutie` in a percepe `dreptul`. Exista etapa de timiditate, de potential redus. Ne aparam drepturile cu retinere; nu protestezi decat in situatii limita, situatii cand iti zici in minte: `Stai, ma, dar asta e dreptul meu…` si poate nici atunci.

Urmeaza etapa actuala: increderea nemasurata in drepturile noastre. `Este dreptul meu sa fac stanga. Nu il las sa se bage sau il claxonez ca sa vada ca nu avea dreptul sa faca asta`. Ne aparam dreptul cu cutitul, cu bata sau cu pistolul cu bile. Trecem sfidatori, aproape ca ne aruncam pe trecerea de pietoni doar fiindca e dreptul nostru. Daca reusim sa scoatem o frana si un gest de crispare pe fata soferului, clar l-am invatat ce inseamna sa ai respect.

In sens invers, am un alt exemplu. Parcarea din spatele blocului. Ajung pe straduta din spatele, in jurul oreo 20:00. Pe locul pe care parchez de obicei tocmai indrepta rotile o masina. `Straina`. Nu am loc de parcare platit. Ceva mai in fata, acolo unde parcheaza vecinii (nici ei nu au locuri platite – insa, printr-o cunoastere empirica fiecare parcheaza intr-un loc bine stiut) – vreo 3 locuri libere. Opresc in dreptul noului venit:

- Nu va suparati, banuiesc ca nu veti sta mult (n.n. in apropiere se afla un supermarket), ati putea sa parcati pe alt loc… Obisnuiesc sa parchez aici si vecinii nu au sosit inca. Daca parchez pe locul lor, va trebui sa ies mai tarziu sa o mut. Ca atare, poate o parcati dvs – ca oricum plecati in juma` de ora.
- Da` ce, platesti parcarea? (n.n. am urat intotdeauna trecerea neprotocolara de la plural la singular)
- Pai, nu o platesc, da` nu va incurca cu nimic sa o lasati pe alt loc… oricum plecati.
- Du-te, ma, de aici, cu tupeul asta… Nu e locul tau, sa fi sanatos. Nu ai nici un drept sa imi zici mie sa o mut…

Am renuntat sa ii zic ca nu e vorba de dreptul lui, ci de rugamintea mea … Dar ce mai conteaza curtoazia, generiozitatea, eleganta in fata dreptului … .

Maramures 2011

Demascarea

Te uiti la `Demascarea` nu ca la un film. Eu, cultura Discovery Channel sau Nat Geo, as judeca gresit un film cu numele de mai sus. Te uiti la `Demascarea` ca la o lectie. O lectie cu care nu mai rezonezi, dar cu ai carei eroi speri sa te identifici intr-o zi. Nu am cum sa inteleg prin ce au trecut studentii arestati la cumpana deceniilor `40-`50 in inchisoarea de la Pitesti. Nu ar fi corect fata de ei sa zici ca intelegi.
Paradoxal, cumva este o marturie despre speranta. Speranta ca umanitatea exista dincolo de limite pe care le consideram inumane. Speranta ca timpul reaseaza valori. Speranta ca orice `esec` in fata unei anumite ordini sociale nu va fi transformat vesnic in esec. Daca in orice fel de vremuri iti pastrezi doza de umanitate, ceea ce `ordinea sociala` numeste `esec` va fi judecat diferit de posteritate. Va fi o posteritate care nu va mai rezona cu timpul tau istoric. Dar va fi o posteritate ce va privi cu speranta spre doza de umanitate pe care am putut-o vedea in ochii cetosi ai celor ce astazi mai traiesc pentru a marturisi.

Moartea ultimilor oameni liberi

Sunt liber fiindca pot alege intre MC si K.C. Sunt liber fiindca pot spune ca lumea e pe un drum gresit. Sunt liber fiindca pot posta lucrurile in care cred online si altii ma pot injura fara sa stiu cine sunt. Imi fac cruce cand trec pe langa biserica si nimeni nu imi terciueste teasta cu o bata.


Libertatea e un concept greu de definit in zilele noastre; poate ca si busola noastra morala a inceput sa traga inspre alt orizont decat nordul.
Ironic, un avatar al exprimarii libertatii – online-ul mi-a readus aminte un sens corect al libertatii – nu morale. `The last free men of the planet`. O stire BBC anunta un material video ce surprinde in premiera un trib necunoscut din jungle amazoniana. Oamenii, vopsiti in culori rosii, privesc impietriti spre avionul ce survoleaza luminisul. Este primul lor contact cu `civilizatia`. `Sunt zei?` `Sunt dintr-o alta lume?` `Ne vor face rau?` `Ce vor de la noi?` `Noi cine suntem?`
Zeci de intrebari se pot plimba in spatele ochilor mirati ai unor oameni simpli ce vad pentru prima data un avion. Intrebari ce curg repede precum crawl-ul galben fosforescent al unui canal de stiri.
Odata plecat, discutiile din jurul focului, cu aburi de fiertura amestecata de femei cu sanii plati si goi, vor strange vise ce vorbesc despre rezistenta si modul in care nu se vor pierde. Vor iesi invingatori.
In alt forum, unit de fibre nevazute, zumzete de voci transformate in biti si caractere ce se autocenzureaza pentru a transmite totusi mesaje, oameni invizibili argumenteaza ce este bine pentru `ultimii oameni liberi de pe planeta`.
Nu pot lega libertatea de civilizatie. Libertatea o voi lega de puterea de a disparea de unul singur. Peste 25 de ani, atunci cand acel trib nu va mai exista – pentru ca am aceasta certitudine: nu va mai exista, as vrea sa pot spune ca a disparut nu din grija noastra. A disparut fiindca asa si-a scris istoria si padurea amazoniana e prea mare pentru a pastra sate. Mi-ar placea sa cred ca ne vom abtine de la a ne manifesta grija ca acest trib va pieri. Grija ca vom muri este cea care nu ne face `ultimii oameni liberi de pe pamant`. `Grija` pe care o vom manifesta fata de altii si care le va arata cat de necesar este `sa ai`, `sa faci`, `sa evoluezi`, `sa vrei`, va face si pe aceia muritori.

O lectura cu Herta Muller in trenul Focsani - Bucuresti

Herta Muller si viata ei in timpul regimului ceausit… Este o carte pe care sa o citesti in tren, pe ruta Focsani – Bucuresti. Via Ploiesti Sud. Si nu o zic cu o conotatie negativa. Cartea incepe bine, in timp ce ultimele lumini de la marginea orasului fac loc intunericului de pe campuri. Perfect pentru a-ti arunca privirea in geamul mare si a vedea ce fac tovarasii tai de calatorie.
Cartea incepe bine. O copilarie cu nunate interesante, cu proiectii si mai interesante. Un spatiu rural ce striveste, ce-si suge proprii locuitori intr-o eterna chemare a pamantului. Pamant - in sens de groapa, sicriu.
Un eseu frumos despre polivalentele cuvintelor. Despre sensuri, poezie si de ce expresii precum `vantul bate` sunt mai frumoase in romana decat in germana. Despre cuvinte in comunism. Si aici a pus punctual pe `i`. E o treaba cu Herta Muller….
Citesc un pasaj interesant despre o calatorie cu trenul a autoarei. Este vorba despre o femeie care mananca un corn si care, dupa fiecare inghitura, isi sterge firimiturile din poala. Undeva, in coltul gurii, ii ramane un firicel, de parca subiectul povestirii noastre ar fi inghitit o gaina si un fulg ii mai atarna inca. Acelasi tren, o alta femeie. Mananca si isi sterge firimiturile din poala abia dupa ce a terminat de mancat. `Care dintre cele doua tradeaza mai multa nesiguranta?` `Eu ce as face, cand m-as scutura?`
O intrebare pertinenta a autoarei ce ma face mai atent la vecinii mei de calatorie. In fata o studenta plinuta tocmai se muta cateva scaune mai incolo pentru a discuta cu o colega. Langa ea un baiat pe la vreo 21 de ani cu parul lucios, lins, dar strans cumva spre linia de mijloc a crestetului se joaca pe telefon. Langa mine, o tanara. Si ea plinuta. Poarta o maleta rosie, stransa. Fusta gri cu niste volanase negre. Dresuri negre cu modele `pantera`. Ghetute cu un mic model in dreptul gleznei. Ochelarii au rama aurie, subtire. Poarta o postea bej pe care o tine pe poale. Observ pe poseta o cartulie cu `Acatistul…` (indescifrabil). Pe masuta din fata ei are doua volume de Drept. Doua markere: unul portocaliu, altul verde. Le-a scos doar pentru a avea niste carti in fata. Citeste dintr-un pliant publicitar la Metro. Ceva mai tarziu scoate o punga de alune, iar cojile se strang morman pe pliant. Cu o mana sigura il strecoara sub scaun, in cosul de sub picioare. E clar. A mai fost cu rapidul. Privirea ignoranta se reflecta in luciul geamului. Raspunde la telefon.

Ea: Ai ajuns? Poti vorbi?
El (in telefon) (indescifrabil)
Ea: Ai mancat ciorba? Sa iti mai pui niste bors, daca e.
El (in telefon) (indescifrabil)

Ochii imi aluneca pe degetul inelar al mainii drepte. Verigheta groasa, lata, cu model si ceva pietricele. Semn clar al tinerilor casatoriti care vor sa isi depaseasca statul economic. Si, daca da Dumnezeu, cel social.

Ea: Ce au zis oamenii aia cu impartasitul? Ca ai zis o ora si te-ai dus la…

De ce oare toate preotesele din tren au nasul acvilin, privirea ignoranta si un pic mandra? Trenul a parasit de mult parohia sotului…. Ma rog…

Ea: Cum adica? Alta forma? Pai, suna la aia cu policandrele? Nea` Vasile ce a zis…

Herta Muller isi deapana spaimele si eroismul ce mi se pare un pic fortat. Femeia asta o fi iubit pe cineva in perioada asta? A facut, oare… Hmm, ceva se desprinde in tonul ei cand vorbeste despre amicul spanzurat de Securitate. Dosarul i-a fost clasat: sinucidere. Timpul pentru Herta Muller nu lasa loc pentru altceva decat pentru Securitate. Si cand vorbeste de scurta perioada de predat la gradinita, imparte copiii in doua: cei ai stabilor comunisti si cei care luau bataie cu batul. Mersul pe holul gradinitei ii aminteste autoarei de plansetele celor batuti si de faptul ca plansul devenea singurul lucru care ii definea ca persoana, intr-o uriasa tentativa de nivelare umana.
Nu am fost filat de Securitate, insa nu tin minte sa fi fost batut la gradinita. Ma rog…

Herta Muller scrie nemteste. Corect, fraze alcatuite perfect, imbinate perfect. Cumva insa nu traiesc prin cuvintele ei. E ca un legist care face recenzia unui cadavru deschis pe masa. Herta Muller este occidentala si, mai rau de atat, este nemtoaica. Nu transpira pasiune, viata sau imperfectiune. Si este trist, pentru om. Ca si lectura, cumva reuseste sa te faca sa citesti in continuare, iar faptul ca trenul intra in Bucuresti cu doar cateva zeci de pagini inainte de sfarsit, ma face sa zic ca nu e o carte rea. Dimpotriva.

Vecina in maleta rosie se ridica de pe scaun. Isi ia geaca de piele cu guleras de blana, baga cartile de Drept in geanta si isi verifica pentru ultima data telefonul. Ma gandesc daca ciorba aia ar mai fi avut nevoie de bors.

Pasagerul, ce poarta agale un rucsac ce contine `Regele se inclina si ucide` - Herta Muller, trece pe langa reclamele luminoase din Gara de Nord. McDonald`s, ceva magazine cu haine din nylon si ghetute cu modele. Ce `taran`, in cele din urma… Sa faci judecati de valoare cu privire la oameni pe care nu ii cunosti. Iar faptul ca pasagerul constientizeaza asta, il face in plus un `taran` mandru. Pe scurt, bucurestean.

Sihastria si padurile ei

In prezent, la manastirea Sihastria traiesc aprox. 90 de monahi. Cazarea este gratis, la fel si masa. Padurile si pasunile manastirii sunt de o frumusete aparte.

Cuviosul Paisie Olaru

Cateva obiecte ce au apartinut parintelui Paisie Olaru. In prezent, sunt expuse in chilia sa de la M-rea Sihastria.

“Din tinereţe iubeşte natura, florile, izvoarele , câmpul înverzit şi cerul înstelat. Îi sunt dragi slujbele mănăstireşti, cântările de miezul nopţii, poezia şi singurătatea. Dar mai presus de toate, îi sunt dragi oamenii, călugării nevoitori, ţăranii arşi de soare de la câmp, mamele cu mulţi copii, tinerii nevinovaţi, bătrânii împovăraţi de ani şi credincioşii iubitori de Hristos. Pe toţi îi primeşte cu dragoste, îi ascultă, îi mărturiseşte, îi binecuvintează. Căci PărintelePaisie este, deopotrivă, duhovnic iscusit, atât pentru călugări, cât şi pentru mireni”. Aşa îl descrie arhimandritul Ioanichie Bălan.

Qarantania - locul ispitirii Mantuitorului

Ierihon - cel mai vechi oras din lume

A murit Pr. Acad. Dumitru Popescu

Parintele Acad. Dumitru Popescu s-a stins astazi din viata. Dumnezeu sa-l odihneasca!