Dreptul de a fi frustrat

Mana i se ridica elegant, nici prea grabita, nici neglijent. Degete lungi salta palaria de paie asortata cu pantalonii bej. Corpul i se accelereaza putin: nici sa fuga, dar nici sa para ca doarme pe trecerea de pietoni.
M-am gandit la gestul frumos de a multumi pentru o banala cedare de prioritate. Poate fi o discutie serioasa, pentru ca notiunea de `drept`, `drepturi`, in mintile noastre pline de frustrari, s-a golit de cel mai frumos substrat – acela de recunostinta.

Presupun ca exista o `evolutie` in a percepe `dreptul`. Exista etapa de timiditate, de potential redus. Ne aparam drepturile cu retinere; nu protestezi decat in situatii limita, situatii cand iti zici in minte: `Stai, ma, dar asta e dreptul meu…` si poate nici atunci.

Urmeaza etapa actuala: increderea nemasurata in drepturile noastre. `Este dreptul meu sa fac stanga. Nu il las sa se bage sau il claxonez ca sa vada ca nu avea dreptul sa faca asta`. Ne aparam dreptul cu cutitul, cu bata sau cu pistolul cu bile. Trecem sfidatori, aproape ca ne aruncam pe trecerea de pietoni doar fiindca e dreptul nostru. Daca reusim sa scoatem o frana si un gest de crispare pe fata soferului, clar l-am invatat ce inseamna sa ai respect.

In sens invers, am un alt exemplu. Parcarea din spatele blocului. Ajung pe straduta din spatele, in jurul oreo 20:00. Pe locul pe care parchez de obicei tocmai indrepta rotile o masina. `Straina`. Nu am loc de parcare platit. Ceva mai in fata, acolo unde parcheaza vecinii (nici ei nu au locuri platite – insa, printr-o cunoastere empirica fiecare parcheaza intr-un loc bine stiut) – vreo 3 locuri libere. Opresc in dreptul noului venit:

- Nu va suparati, banuiesc ca nu veti sta mult (n.n. in apropiere se afla un supermarket), ati putea sa parcati pe alt loc… Obisnuiesc sa parchez aici si vecinii nu au sosit inca. Daca parchez pe locul lor, va trebui sa ies mai tarziu sa o mut. Ca atare, poate o parcati dvs – ca oricum plecati in juma` de ora.
- Da` ce, platesti parcarea? (n.n. am urat intotdeauna trecerea neprotocolara de la plural la singular)
- Pai, nu o platesc, da` nu va incurca cu nimic sa o lasati pe alt loc… oricum plecati.
- Du-te, ma, de aici, cu tupeul asta… Nu e locul tau, sa fi sanatos. Nu ai nici un drept sa imi zici mie sa o mut…

Am renuntat sa ii zic ca nu e vorba de dreptul lui, ci de rugamintea mea … Dar ce mai conteaza curtoazia, generiozitatea, eleganta in fata dreptului … .

Maramures 2011

Demascarea

Te uiti la `Demascarea` nu ca la un film. Eu, cultura Discovery Channel sau Nat Geo, as judeca gresit un film cu numele de mai sus. Te uiti la `Demascarea` ca la o lectie. O lectie cu care nu mai rezonezi, dar cu ai carei eroi speri sa te identifici intr-o zi. Nu am cum sa inteleg prin ce au trecut studentii arestati la cumpana deceniilor `40-`50 in inchisoarea de la Pitesti. Nu ar fi corect fata de ei sa zici ca intelegi.
Paradoxal, cumva este o marturie despre speranta. Speranta ca umanitatea exista dincolo de limite pe care le consideram inumane. Speranta ca timpul reaseaza valori. Speranta ca orice `esec` in fata unei anumite ordini sociale nu va fi transformat vesnic in esec. Daca in orice fel de vremuri iti pastrezi doza de umanitate, ceea ce `ordinea sociala` numeste `esec` va fi judecat diferit de posteritate. Va fi o posteritate care nu va mai rezona cu timpul tau istoric. Dar va fi o posteritate ce va privi cu speranta spre doza de umanitate pe care am putut-o vedea in ochii cetosi ai celor ce astazi mai traiesc pentru a marturisi.

Moartea ultimilor oameni liberi

Sunt liber fiindca pot alege intre MC si K.C. Sunt liber fiindca pot spune ca lumea e pe un drum gresit. Sunt liber fiindca pot posta lucrurile in care cred online si altii ma pot injura fara sa stiu cine sunt. Imi fac cruce cand trec pe langa biserica si nimeni nu imi terciueste teasta cu o bata.


Libertatea e un concept greu de definit in zilele noastre; poate ca si busola noastra morala a inceput sa traga inspre alt orizont decat nordul.
Ironic, un avatar al exprimarii libertatii – online-ul mi-a readus aminte un sens corect al libertatii – nu morale. `The last free men of the planet`. O stire BBC anunta un material video ce surprinde in premiera un trib necunoscut din jungle amazoniana. Oamenii, vopsiti in culori rosii, privesc impietriti spre avionul ce survoleaza luminisul. Este primul lor contact cu `civilizatia`. `Sunt zei?` `Sunt dintr-o alta lume?` `Ne vor face rau?` `Ce vor de la noi?` `Noi cine suntem?`
Zeci de intrebari se pot plimba in spatele ochilor mirati ai unor oameni simpli ce vad pentru prima data un avion. Intrebari ce curg repede precum crawl-ul galben fosforescent al unui canal de stiri.
Odata plecat, discutiile din jurul focului, cu aburi de fiertura amestecata de femei cu sanii plati si goi, vor strange vise ce vorbesc despre rezistenta si modul in care nu se vor pierde. Vor iesi invingatori.
In alt forum, unit de fibre nevazute, zumzete de voci transformate in biti si caractere ce se autocenzureaza pentru a transmite totusi mesaje, oameni invizibili argumenteaza ce este bine pentru `ultimii oameni liberi de pe planeta`.
Nu pot lega libertatea de civilizatie. Libertatea o voi lega de puterea de a disparea de unul singur. Peste 25 de ani, atunci cand acel trib nu va mai exista – pentru ca am aceasta certitudine: nu va mai exista, as vrea sa pot spune ca a disparut nu din grija noastra. A disparut fiindca asa si-a scris istoria si padurea amazoniana e prea mare pentru a pastra sate. Mi-ar placea sa cred ca ne vom abtine de la a ne manifesta grija ca acest trib va pieri. Grija ca vom muri este cea care nu ne face `ultimii oameni liberi de pe pamant`. `Grija` pe care o vom manifesta fata de altii si care le va arata cat de necesar este `sa ai`, `sa faci`, `sa evoluezi`, `sa vrei`, va face si pe aceia muritori.